Cultura PROFESIONALĂ şi CULTURA generală a FUNCŢIONARULUI public în România INTERBELICĂ

În Revista Funcţionarilor PUBLICI nr. 7-8 din iulie-august 1937 Ioan Gh. Popescu-Peioan, funcţionar în Ministerul Finanţelor, semna articolul “Cultura profesională şi cultura generală” în care dezbătea “problema culturii funcţionarului”, care “s-a discutat de multe ori”.

Revista, care costa 10 lei exemplarul (număr dublu) şi apărea sub îngrijirea Societăţii Generale a Funcţionarilor Publici Bucureşti – Piaţa Victoriei, anunţa pe pagina a doua că “articolele semnate exprimă părerea autorilor şi nu angajează cu nimic Societatea, care ar fi bucuroasă dacă ar primi şi articole de răspuns la cele publicate, pentru ca chestiunile desbătute să fie cât mai bine studiate. Manuscrisele publicate sau nepublicate nu se înapoiază şi nu se face corespondenţă cu Domnii autori. Redacţia îşi rezervă dreptul de a face uşoare modificări în textul articolelor, când va găsi cu cale, fără învoirea prealabilă a autorilor”.

Fără a şti dacă pe articolul lui Popescu-Peioan redacţia a făcut uşoare modificări, să vedem ce scria funcţionarul din Ministerul Finanţelor. “Unii au fost de părere că nu trebue să cerem cultură, şi, în genere, un funcţionar bun poate fi lipsit de studii. Ceeace îi trebue – s-a zis – este practica serviciului, muncă şi cinste. Alţii au susţinut că numai o cultură vastă poate fi chezăşia capacităţii unui f

Apoi nota: “Desigur, orice discuţie a problemei, pornită cu tendinţă de părtinire, în scopul de a favoriza o anumită categorie de solicitanţi, nu poate duce la rezultatul dorit. Trebue să ne lepădăm de orice egoism, atunci când voim să cercetăm o problemă în lumina adevărului.

Schimbări în Codul Muncii. Informațiile care trebuie să ajungă la toți angajații

Dezbatere ratată la Digi 24. Cele mai penibile momente, cel mai slab candidat, cine a performat

Susţin că astăzi nu mai poate susţine nimeni o temă contrarie nevoii imperioase a culturii, în orice ramură de activitate. Şi orice activitate, în zilele noastre, nu poate rămâne fără legătură cu viaţa socială. Datorită acestui fapt, se cere o pregătire specială a individului, căci dacă el ar acţiona izolat, numai în acel caz s-ar putea lipsi de luminile şi ajutorul culturii, ceeace ar însemna să ne reîntoarcem la omul primitiv. Cum însă nu mai este cu putinţă astăzi, când este înlănţuit, îmbucat în mare organism al societăţii, nimeni nu se mai poate sustrage de la imperativul culturii”.

Semnatarul răspunde în continuare întrebării pentru ce este necesară cultura generală a funcţionarului? “Ritmul vieţii iuţindu-se şi condiţiunile de viaţă însăprindu-se treptat, lupta ajunge din ce în ce mai aprigă. Se cere individului o pregătire deosebită, spre a desfăşura activitatea zilnică, impusă de cerinţele mediului, de familie şi societate”.

Câ t despre problema culturii profesionale a funcţionarului public, acesta “este desigur una din problemele cari au rămas şi vor rămâne încă multă vreme nedeslegate”. Problema era identificată în faptul că pentru “funcţionarii publici există numai două şcoli – şi nici acelea de Stat: şcoala de ştiinţe de Stat şi şcoala superioară de documentare şi ştiinţe administrative. Aceste instituţiuni nu sunt şcoli de pregătire tehnică profesională. Ele par, mai degrabă, nişte anexe ale Facultăţii de Drept, având în programul de studii o bună parte din materiile acelei Facultăţi”.

În încheiere, Ioan Gh. Popescu-Peioan trăgea concluzia: “Nu putem concepe cultură fără muncă şi atributele ei: disciplină, ordine, devotament – şi fără acele virtuţi, cari au dat tărie popoarelor nobile: cinste, omenie, bunătate, dragoste pentru adevăr şi pentru dreptate. Fără acest lanţ de oţel al virtuţilor, ciutura plină cu apă bună, legată însă cu funie putredă, se va duce la fund, tocmai când socoteşti că vei putea bea dintr-însa”.

...(citește mai departe pe evenimentulistoric.evz.ro)