Evenimentul Zilei > EVZ Special > Cultul spintecării pântecelor și al tăcerii la oșenii care nu văzuseră orașul
Cultul spintecării pântecelor și al tăcerii la oșenii care nu văzuseră orașul

Cultul spintecării pântecelor și al tăcerii la oșenii care nu văzuseră orașul

Cam 20.000 de oameni, care nu văzuseră niciodată orașul, trăiau în perioada interbelică în Țara Oașului. Ei își construiseră o limbă proprie, aveau moravuri pitorești sau bizare, specifice izolării, prejudecăți împotriva orașului și propriul mod de a trăi.

Dar săi dăm cuvântul reporterului care se aventurase, în 1932, din București până hăt, în Țara Oașului:

Ţăranul care fierbe „balmeș” e foarte scump la vorbă, sau mai bine zis se retranşează într-o tăcere, specifică ţinutului.

Abia cu greu pot să-i scot câteva vorbe. Apoi chiar de vorbia, conversaţia se isbea de dificultăţile neînţelegerii din parte-mi a idiomului. Limbajul meu era aproape necunoscut gospodarului, iar cuvintele lui trebuiau notate în carnet, pentru o lămurire ulterioară, din parte a unui intelectual localnic.

La întrebarea mea cum mai trăeşte, omul îmi răspunde scurt şi cu tonul apăsat:

  • „Plăcuţi, ne agodină năcazul. Dacă zine nana, ne roadem ciza”

Interlocutorul meu făcuse o sforţare, să-mi demonstreze un fragment de tragedie. Îmi spusese, în limbaj specific, că dacă iarna nu se desmorţeşte, vor fi siliţi să-şi roadă curelele de la cingătoare.

Când se supără oamenii tăcuți

Din momentul în care pătrunzi în Ţara Oaşului, urechile trebue să se deprindă cu o ameninţare des repetată aici.

,,Oțâr de spintecătură…”

CONTINUAREA ARTICOLULUI IN PAGINA URMATOARE