În ultima vreme aud sau citesc expresii de genul: ,,războiul din Gaza este doar partea vizibibilă - creasta aisbergului - a unui joc geopolitic pe care puțini îl cunosc iar și mai puțini își pot imagina consecințele pe termen lung’’. Desigur, spațiul public este răbdăror cu exprimări de acest tip ce vin din partea unor persoane care, fie știu mai mult decât spun fie - în marea majoritate a cazurilor - spun mai multe decât știu.

Dacă ar fi să realizăm un demers analitic, incomplet desigur, asupra momentului 7 octombrie - care se diferențiază de tot ce a fost până acum în regiune, prin cruzime, surpriză, proporții  - vom putea determina măcar o parte a cauzelor care l-au generat.

Hamas, frontul său intern și temerile Iranului

Evenimentul din 7 octombrie este ultimul episod al unui lung proces de autolegitimare a Hamas ca forță conducătoare a poporului palestinian, utilizând în folos propriu durerea și suferința unei întregi comunități. Au făcut-o și alte formațiuni palestiniene: Organizația pentru Eliberarea Palestinei (OEP), într-o anumită perioadă din istoria sa când era considerată teroristă, fiica sa cea mică Septembrie Negru - autoarea masacrului de la Munchen (1972), grupările conduse de Abu Nidal și Abu Jihad dar niciuna nu s-a apropiat de (dis)proporția și nivelul de violență ale Hamas.

Scriam la sfârșitul lunii octombrie că ,,schimbul de generații în rândul palestinienilor a scos OEP- ul din jocul politico-militar intern și ar putea elimina Hamas în baza aceluiați tip de logică’’. Trebuie să adaug că anvergura și ferocitatea demonstrate în organizarea masacrului pomenit mai sus aveau și rolul să-i mențină nivelul de legitimitate pentru câteva generații. În plus, acest mega-asasinat terorist ar trebui interpretat și într-o altă cheie, legată de politica principalului său sponsor - Iranul.

Teheranul dorește să spargă frontul antipersan în curs de constituire în jurul Israelului, singura putere nucleară din zonă și deținătoare a unei tehnologii de vârf pe segmentul apărării convenționale. Statele arabe care semnaseră ,,Acordurile Avraam (Abraham)’’ sau care intenționau să le semneze, sunt îndemnate - mesaj indirect și fără legătură aparentă cu acțiunile în curs ale IDF - să țină seama că Israelul devine un stat vulnerabil. Capacitatea sa defensivă și forța de reacție nu ar fi la înălțimea teoriilor lansate în ultimii ani.

Iranul se simte înconjurat. Azerbaijanul - vârf de lance dinspre nord

Începând cu anii 2010, Teheranul a fost foarte atent la politica de înarmare a Azerbaijanului, iar din 2020, la evoluția evenimentelor din Nagorno-Karabah unde sprijinul militar al Turciei și Israelului a fost determinant pentru cele două victorii ale azerilor.

Proiecția de putere a Azerbaijanului se traduce la Teheran printr-un nou factor de risc la adresa securității sale, Baku devenind un actor important în Caucazul de sud și la Marea Caspică pe segmentul militar, cu tehnologie israeliană. În plus, noile generații de azeri iranieni - 18% din populație - nu sunt dispuse să accepte pe termen lung un regim opresiv ca cel teocratic de la Teheran.

Puținele informații care vin din zona de nord-vest a Iranului arată că în comunitatea azeră exisă un sentiment național influențat de Baku, dar și de teoria panturanică a Ankarei. Leadership-ul de la Teheran se teme, de asemenea, de modul în care Israelul ar putea securiza frontiera de sud a Azerbaijanului și de concesiile pe care președintele Ilham Alyiev - cu siguranță reales în cadrul scrutinului din martie 2024 - le-ar putea face Ierusalimului.

O privire asupra poziției Iranului ne arată că până de curând, doar frontiera de nord putea fi considerată sigură. Acum însă, lucrurile nu stau bine nici acolo. Azerbaijanul a devenit agresiv iar Armenia - paradoxal, Erevanul creștin nu se manifesta ca un dușman al Teheranului - se apropie de Occident. În rest, din Turcia până în Golf sunt peste 30 de mii de militari americani și… nici un prieten. Sunt însă câteva vârfuri de lance bine ascuțite și finanțate de Teheran care încearcă să se transforme într-o centură de siguranță a Iranului - Hezbollah, Hamas și Jihadul Islamic, milițiile Houthi din Yemen - la câteva sute de kilometri de teritoriul său, în spatele liniilor inamicului.

 Balanța lui Erdogan: relația cu Israelul sau rolul său în lumea islamică

Cât despre Turcia, lucrurile par a fi destul de clare. Înarmând Azerbaijanul și încurajând sentimentele iredentiste ale azerilor iranieni, Erdogan nu putea fi socotit un prieten al Teheranului decât dacă ne luăm după aparențe. Geografia nu poate fi însă schimbată: frontiera comună are 540 km. Dar ceva s-a făcut.

Lovitura dată de Hamas la est de Gaza a reactivat dorința de protagonism a liderului de la Ankara în lumea musulmană, iar prima consecință a fost deteriorarea relației Turciei cu Israelul, în curs de consolidare de câțiva ani. O lovitură de ...biliard diplomatic cu efecte pe un segment geopolitic extins de la Marea Roșie în Azerbaijan.

Tactica utilizată de Hamas - tipică structurilor extremiste cu obiective politico-militare clare, dar fără forța de a le atinge decât prin terorism - a dat roadele așteptate. Poziția adoptată de liderul de la Ankara s-a adăugat emoției create în mediile islamice și în rândul opiniei publice de reacția armatei israeliene. Nu se poate exclude ca IDF să înceteze ostilitățile în Gaza inainte să-și fi atins obiectivele. Emoția este în creștere și în mediile islamice din Europa cu influență asupra cercurilor politice iar în America alimentează, din direcții diferite, calculele politico-electorale ale structurilor de putere, actuale și viitoare.

Vulnerabilitatea internă a Israelului și momentul ales de Hamas

Momentul 7 octombrie a fost ales aproape științific de către centrele de comandă ale Hamas - unele dintre ele aflate în state cu servicii de informații eficiente - ținând cont de situația internă din Israel. Politic vorbind, Statul Ebraic se afla într-una dintre cele mai dificile perioade din istoria sa și a evoluției ideii de identitate națională.

Mișcările din piața publică, generate de reforma justiției promovată de guvernul Netanyahu - despre care am scris anterior - luaseră locul dezbaterilor politice în cadru democratic, cu care ne obișnuiseră forțele politice israeliene. Din nefericire, nemulțumirile s-au extins în cercurile militare, ale forțelor de ordine și serviciilor de securitate. Mai ales în rândul veteranilor și rezerviștilor.

,,Mariajul’’ din interes între Likud-ul lui Netanyahu și partidele ultranaționaliste nu a fost de bun augur pentru stabilitatea țării și puterea sa defensivă. Valorile tradiționale ale sionismului erau și rămân contestate de cei care au asigurat saltul demografic din ultimele două decenii, dar care au asigurat și forța exernă a statului. Cei mai mulți sunt născuți după declararea independenței (1948), după 1967 și chiar după 1973 - reperele istorice ale țării. Clivajul intern dintre ,,cei vechi’’ și ,,cei noi’’ a fost doar evidențiat de modul de percepție a reformei justiției dar în esență, el este de natură suprastructurală cu șanse reduse să se stingă într-o generație.

Pentru Hamas și sponsorii săi, situația internă a țării arăta semne clare de vulnerabilitate. Adăugate temerilor Teheranului, s-ar putea configura matricea cauzelor care au generat momentul 7 octombrie sau 10-7.