Era vineri 13 şi erau 13 prizonieri – zece bărbaţi şi trei femei – toţi vinovaţi că trimiseseră zeci de mii de oameni la moarte în lagărele de concentrare, toţi aşteptându-şi acum execuţia.

Identitatea călăului nu a fost niciun moment pusă la îndoială. Albert Pierrepoint era cel mai experimentat gâde din Marea Britanie. Prima astfel de misiune i se încredinţase în 1932, el urmând astfel cariera tatălui şi unchiului său.

Pierrepoint s-a dovedit atât de eficient şi destoinic, că în 1941 a fost numit călău-şef. Omul îşi transformase îndeletnicirea într-o adevărată artă. Devenise expert în execuţiile duble, reuşind să spânzure doi oameni concomitent. În decembrie 1945, a fost solicitat să ducă la îndeplinire numeroasele execuţii dictate în urma proceselor de la Nürnberg. Cea mai senzaţională dintre acestea a fost a „Bestiilor de la Belsen” – amintește scriitorul britanic Giles Milton în volumul Când Hitler a luat cocaină și Lenin și-a pierdut creierul. Din culisele istoriei (Corint, 2018).

Juana își asmuțea câinele pe prizonierii bolnavi

În rândul aşa-ziselor „bestii” intra şi Irma Grese, o lăptăreasă blondă, în vârstă de 21 de ani, care intrase în SS şi obţinuse transferul la Belsen, unde îşi câştigase atrocea faimă că îi biciuia până la moarte pe prizonierii evrei aflaţi în drum spre camerele de gazare.

Condamnată fusese şi Juana Bormann, care îşi tratase prizonierii cu sălbăticie, asmuţindu-şi ciobănescul alsacian asupra celor bolnavi şi slăbiţi. „Mai întâi îşi stârnea câinele, care trăgea de hainele femeii [victimei],” povestea un martor la procesul ei. „Apoi, nesatisfăcută cu atât, îşi punea câinele să îi sară la gât.” Atât Irma Grese, cât şi Juana Bormann au fost găsite vinovate şi condamnate la spânzurătoare.

Execuţiile acestea se deosebeau însă de cele efectuate de Pierrepoint în trecut. De regulă, călăul-şef lucra cu un asistent. De data aceasta, însă, i s-a dat pe mână întregul proces. Pentru a-şi îndeplini misiunea, avea nevoie de o planificare amănunţită: „Trebuia să verific greutatea şi măsurătorile celor treisprezece condamnaţi, ca să-mi calculez lungimile.”

13 „bestii” și un călău

Sosind la închisoarea Bückeburg, unde se găseau deţinuţii, călăul s-a îngrozit văzând că se săpau deja gropile pentru cei treisprezece condamnaţi. Gestul i se părea lipsit de cuviinţă. „M-am plâns de asta unui funcţionar al închisorii, dar mi s-a spus că nu se putea face nimic.” Următorul punct al misiunii sale era să se întâlnească cu bărbaţii şi femeile pe care trebuia să îi spânzure. „Am străbătut coridorul, cele treisprezece chipuri de la Belsen erau lipite de gratii.”

Pierrepoint a fost şocat. „În toată viaţa mea profesională nu văzusem o mai jalnică adunătură de condamnaţi.” Albert Pierrepoint executase zeci de oameni în cariera sa de un deceniu, însă niciodată 13 într-o zi şi în niciun caz la fel de răi ca „Bestiile de la Belsen”. Dintre ei, a ţinut în mod deosebit să o cunoască pe Irma Grese. „A ieşit din celulă şi s-a apropiat de noi râzând,” scria el mai târziu.

„Era o fetişcană frumoasă, cum toţi ne-am dori să cunoaştem.” Când a întrebat-o câţi ani are, Grese a ezitat şi i-a adresat un zâmbet palid. Pierrepoint s-a trezit şi el zâmbind, „de parcă am fi sesizat amândoi jena obişnuită în situaţiile când unei femei i se cere să-şi dezvăluie vârsta”.

Primul cântărit şi măsurat a fost Josef Kramer, responsabil de moartea a mii de oameni. Kramer era foarte posac şi a răspuns la întrebările lui Pierrepoint cu o reticenţă grosolană. Următorul condamnat, dr. Fritz Klein, omorâse 300 de persoane odată. Mai ucisese deţinuţi şi unul câte unul, folosind o seringă hipodermică. Pierrepoint l-a găsit plin de energie şi deloc chinuit de remuşcări. „[El] a străbătut coridorul cu paşi repezi şi s-a achitat eficient de toate formalităţile.”

Odată cântăriţi toţi deţinuţii, Pierrepoint a trebuit să calculeze lungimea frânghiei necesară pentru fiecare dintre ei. Dacă frânghia era prea lungă, le-ar fi smuls capetele de pe umeri. Dacă era prea scurtă, se putea întâmpla să nu le frângă gâturile.

Femeile merg primele la moarte

În ziua de vineri, 13 decembrie 1945, ziua execuţiilor, Albert Pierrepoint s-a trezit la ora 06:00. A hotărât să le spânzure întâi pe femei, începând cu Irma Grese. Aceasta a fost de un calm exemplar, urcând cu paşi lenţi pe eşafod şi aşezându-se pe semnul făcut cu cretă albă. „Când i-am pus gluga albă pe cap, ea mi-a spus cu glasul acela indiferent: <>.” Trapa de sub tălpile ei s-a deschis brusc, iar trupul s-a contorsionat când frânghia i-a rupt gâtul. Primul condamnat îşi găsise sfârşitul.

Pierrepoint le-a executat şi pe celelalte două femei, apoi şi-a luat o foarte necesară pauză de ceai. După aceea a trecut la cei zece bărbaţi, aranjând eşafodul astfel încât să poată spânzura doi odată.

Primii au fost Josef Kramer şi Fritz Klein. Cei doi au fost mai întâi legaţi unul de celălalt, apoi li s-a pus ştreangul de gât. „Am aranjat ştreangurile şi am dat fuga la manetă,” îşi amintea Pierrepoint. Şi în 25 de secunde, erau amândoi morţi.
Se întunecase deja când Albert Pierrepoint şi-a isprăvit ziua de muncă. Epuizat, simţea nevoia de o distracţie ceva mai convenţională. Şi s-a distrat de minune la petrecerea dată în seara aceea în sala de mese. Era mândru că spânzurase „Bestiile de la Belsen”. Treaba mersese ceas.

Încă 190 de naziști sub frânghie

Ulterior, el avea să fie solicitat să execute alţi 190 de nazişti condamnaţi pentru crime de război, printre care se număra şi Bruno Tesch, inventatorul gazului Zyklon B. Un model de eficienţă, călăului britanic îi plăcea să se laude că îşi poate scoate clienţii din celule, duce la spânzurătoare şi executa în mai puţin de un minut.

Albert Pierrepoint a fost scos la pensie la vârsta de 72 de ani, pe motiv că îi slăbise văzul.

Citește și: