“Deriva”, spune L., cu un ton sensibil exaltat ca şi cum ar fi venit un moment al cumpenei şi descărcării, “nu e ce propun psihologii din seriale pentru televiziune”. Şi, dintr-o dată, îl întrebă pe psihiatrul de la celălalt capăt al firului dacă e familiarizat cu povestea lui Bismarck. Nu, nu cancelarul Otto von Bismarck. Nu câinele Samson sau căţelul Samurache. Vorbeşte de Bismarck, nava de război!
Bismarck, mândria Kriegsmarine, în timpul celui de-al II-lea Război Mondial. Bismarck, lansat cu atât de mult fast, vârful de lance al marinei celui de-al Treilea Reich şi distrugătorul lui HMS Hood în strâmtoarea Danemarcei, în prima şi ultima sa misiune, în mai ‘41. Nemţii susţin că ei au sabordat nava, deschizând valvele etanşe, ca Bismarck să nu pice în mâinile britanicilor. Britanicii, de partea cealaltă, încă mai sărbătoresc victoria asupra măreţului cuirasat.
O întrebare cât o mie de mărturisiri
O piesă atât de ciudată, până la urmă, a decis soarta celor peste două mii de marinari de la bord. “Dacă Bismarck nu era scufundat”, avansează gânditor L. la capătul dubitativ al firului, “astăzi învăţam cu toţii alfabetul în limba germană!”. “Uite”, propune, “asta e de fapt deriva! E ce s-a întâmplat cu Bismarck, o torpilă norocoasă i-a distrus cârma. Fără cârmă şi cea mai dichisită navă nu mai poate fi pusă cu prova pe val. Şi dacă nu rămâi în val hai, rezişti o dată, hai de două ori, dar a cincea oară, maxim, te răstorni!”.
Aidoma omul – L. “A părut un moment că pierde controlul asupra realităţii, oamenii nu sunt totuşi maşini, vorbeşte afectat de Bismarck de parcă l-ar fi văzut, deunăzi, în port. De fapt nu e Bismarck, de fapt e el. Cum să trimiţi ditamai nava fără escortă? Au fost mândri, asta au fost. Hitler nu le avea cu marina, el era bun la strategie pe uscat, au fost aroganţi! Asta a fost, Hood era mândria Home Fleet, marina de război britanică şi Bismarck l-a distrus! Nu avea rival la vremea respectivă! Şi tu, L.? Vocea e nerăbdătoare în telefon, psihiatrul ar face bine să nu confunde personajele, un receptor nu e o canapea de terapie şi apoi telefonul era pentru om, nu pentru medic. Medicul nu era invitat la convorbire. Tu cum explici deriva pacienţilor tăi doctore?”, povesteşte doctorul Gabriel Diaconu, psihoterapeut la clinica Mindcare, din Capitală, o conversaţie care poate ar fi trebuit să rămână intimă.
Siajul unui telefon târziu
Curioasă întrebare, se gândi psihiatrul. Pentru el, medicul, derivă înseamnă priveliştea pacientului care alunecă înspre nebunie, deriva e maniacalul care îşi vinde casa, posesiunile, care dăruieşte contul lui din bancă unei biserici obscure din Moldova, părintele căruia i-a murit copilul şi a cărui unică ocupaţie logică, fie şi efemeră, e să se roage la altarul lui din dormitor sau să petreacă, zi de zi, ore întregi la mormântul lui. Derivă e mişcarea prin familie, prin cercul de prieteni a omului care se îndreaptă spre abis şi la care ştii că dacă nu intervii distrugerea e inevitabilă. Deriva e cântecul mort al omului viu.
“Într-o diagramă a relaţiilor, un psihiatru american, Franklin Ernst, a descris o ipostază în care eu nu sunt OK, tu nu eşti OK, nimeni nu e OK, ipostază în care nu rămâne nimic de făcut înafară poate de suicid, homicid sau nebunie. Deriva, ca dezintegrare a conştiinţei individului, conduce către distrugerea, cu bună ştiinţă, a rămăşiţei de umanitate din om, tot ce este bun, productiv, pînă la urmă unic la el. Dacă pentru Bismarck mândria a fost însoţită de aroganţă, omnipotenţa de vulnerabilitate şi ghinionul de autoliză, până la urmă, la fel şi L., în conversaţia târzie, anunţa omul, nu psihiatrul, că el, evident, e în derivă!”, intră psihiatrul în măruntaiele creierului.
Frica de doctor
Astfel de telefoane sunt relativ frecvente pentru cine e dispus să ridice receptorul. În România majoritatea medicilor au un număr “privat” pe care îl dau prea rar pacienţilor lor. Inevitabil, oamenii au scrupule, să nu deranjeze, să nu sune la ore nepotrivite. În fapt e un manierism pasiv-agresiv care vrea să zică nu, nu vreau să mă umilesc, mi-e frică să sun ca prostul şi să nu răspundă nimeni.
Medicul, în România, e un semizeu cu căsuţă vocală. Iar timpul la cabinet e atât de scurt. Iar discuţiile cu halatele albe se poartă mereu pe culoare, în timp ce dintr-o mână tremurândă alunecă un plic spre-un buzunar, sau o hârtie verde între paginile unui registru de consultaţii. Un favor.
“Pot să vă sun dacă nu mă simt bine?” E un fel de promisiune. “Doctore spune-mi că n-am să trec singur prin asta, doctore spune-mi că nu sunt singur, doctore nu fi ca ceilalţi care nici măcar nu s-au uitat la mine când mi-au pus un diagnostic, mi-au dat o reţetă şi la revedere, ne vedem peste o lună. Pot să vă sun?”. Iar răspunsul ar trebui să fie da. Simplu da. Invariabil. Da!
Deriva lui Hipocrate
Deriva unui sistem medical începe cu felul în care fiecare om, nu doar medicul, or pacientul, asistenta or brancardierul, infirmiera or portarul înţeleg să porcăiască, să scufunde un Bismarck, un cuirasat al omeniei din om.
“Nu e nimic mai sobru, mai clar, mai central naturii noastre decât grija pentru seamăn, grija pentru sănătatea lui, pentru viaţa lui, pentru viaţa obiectelor importante din viaţa lui: copii, familie, viitor. Medicul trebuie să facă asta. Iar când mintea omului suferă, când sufletul lui doare, când e în derivă, tot medicul trebuie să fie acolo. Acolo cu psiholog. Acolo cu terapeut. Acolo cu numărul de telefon la care ştia, când s-a abonat, că n-are voie să fie un telefon cu cartelă. Nu. Trebuie să fie un telefon cu abonament generos, să poţi fi sunat şi suna oricând, oriunde, oricât! Să poţi sta o oră în telefon cu femeia care plânge că va fi dată afară şi ea ia un pumn de pastile şi gata, moare, viaţa ei nu mai are sens, şi oricum doctore ştiai că o să fac asta că, ţi-am zis eu, a treia oară nu mai dau greş! Eşti primul căruia i-am zis de primele două dăţi, crede-mă că de-aia te-am sunat!”, vorbeşte medicul despre grija faţă de pacientul său ca de o datorie sacră.
Şi L., la rându-i, o voce în telefon, şi-a încheiat pledoaria scurt, la fel de abrupt ca propria-i divagaţie: “Scrie despre asta. Vorbeşte de asta! Arată-le oamenilor ce-au de făcut când le vine vremea propriei derive!”.