Forfotă la Molenbeek, una din cele mai sărace şi mai rău famate zone din Belgia, devenită, de ceva vreme, cea mai importantă pepinieră europeană de terorişti islamici care se alătură Statului Islamic din Siria şi Irak. Recruţii se întorc apoi în Europa cu braţul întărit şi cu mintea pregătită pentru “sacrificiul” suprem în numele lui Allah. Atentatele din Franţa, soldate cu peste 130 de morţi şi 350 de răiniţi, au dospit aici, la nici şase kilometri de sediul Uniunii Europene. Analiştii spun că nici nu au fost foarte miraţi când au aflat că majoritatea teroriştrilor implicaţi în atacul asupra Parisul provin din Molenbeek, cuibul belgian de islamism.

Într-un colţ  de stradă, o jurnalistă britanică îşi pudrează nasul şi îşi aranjează câteva bucle rebele înainte de a intra în direct, în vreme ce un japonez, angajat într-o frenetică transmisiune în direct, este şi reporter, şi operator în acelaşi timp. Molenbeek, acest Ferentari din Bruxelles e, de sâmbătă, împânzit de poliţie şi jurnalişti care mişună cu înfrigurare, urmăriţi de privire întunecate, uneori tăioase, încercând să descopere detaliul, amănuntul, declaraţia care să închege ştirea. “În sfârşit devenim şi noi celebri. Păcat că pentru cele întâmplate vineri”, spune cu ironie amară un localnic.

Autorii a cel puţin patru atentate comise în ultimele 18 luni au legături speciale cu acest cartier. Printre ei Mehdi Nemmouche, revenit din Siria înainte de a ataca la Muzeul Evreiesc din Bruxelles, în mai 2014 (patru morţi), creierul complotului de la Viviers, în ianuarie 2015, căutat în continuare de poliţie, tânărul marocan Ayoub el-Khazzani, dezarmat la timp într-un tren de mare viteză Amsterdam-Paris, în august, şi cel puţin şapte arestaţi, de sâmbătă până în prezent, în legătură cu atentatele de vineri seară din Paris.

Dacă mergem şi mai departe, pe firul timpului, descoperim că tot din Molenbeek provin şi cei doi ucigaşi ai comandantului afgan Ahmed Shah Massoud , principalul adversar al regimului taliban, asasinat la ordinele lui Osama bin Laden, pe 9 septembrie 2001 (deci cu doar două zile înaintea celebrelor atacuri asupra Statelor Unite).  Tot la Molenbeek au locuit, de asemenea, doi dintre protoganiştii atentatelor din Madrid, soldat cu 191 de morţi în 2004.

Cute groase se adună pe frunţile a trei localnici aşezaţi pe o bancă când un jurnalist de la cotidianul francez “Le Monde” le arată o fotografie a deja celebrului Abdelhamid Abbaoud, tânăr musulman din Molenbeek care nu doar s-a alăturat Statului Islamic, ci a devenit un lider important al grupării teroriste. Despre Abdelhamid Abbaoud , care se pozează adesea lângă cadavre decapitate, se spune că ar fi recrutat mii de tineri jihadişti, i-ar fi antrenat şi trimis apoi în Europa. După câteva minute, unul dintre privitori prinde curaj: “îl cunosc pe taică-su. Spune că îi e ruşine cu fiul lui”.  Un vânzător de legume e ceva mai vorbăreţ:  “sunt nişte proşti dar ştiti, eu locuiesc aici de peste 30 de ani, din vremea în care Daech (Statul Islamic) nu exista şi nu erau nici atentate, dar încă de atunci ne arătau cu degetul…”.

Un tânăr arab, barbă scurtă şi capul acoperit de glugă asistă la discuţii fără să intervină. Pleacă şi îi aşteaptă de jurnalişti câteva sute de metri mai departe ca să le explice: “vă rog să înţelegeţi că dacă atât de mulţi tineri au plecat de aici în Siria, se întâmplă pentru că nimeni nu-i bagă în seamnă, numănui nu i-a păsat vreodată cu adevărat de ei, până când au apărut aceşti fanatici care le-au dat impresia că, în sfârşit, sunt importanţi, că există. Eu, de exemplu, am mers la şcoală, mi-am terminat studiile, vorbesc frnceză, arabă şi olandeză. Dar, pentru a avea un loc de muncă, a trebuie să scriu adresa unui prieten care nu locuieşte în Molenbeek”.

Toată lumea scrie frenetic despre Molenbeek, acest cartier amărât din Bruxelles, devenit astăzi pepiniera de jihadişti a Europei. Musulmanii de acolo sunt magrebini sau turci. Există însă o foarte mare diferență între imigrația magrebină, nord-africană (Maroc, Algeria, Tunisia) și imigrația turcă. Culturile musulmane sunt total diferite, tradițiile și limbile și cotidianul nu sunt similare. Cele două comunități nu se amestecă. Locurile de cult sunt diferite. Căsătoriile mixte, turco-marocane, sau turco-algeriene, sunt extrem de rare și dezaprobate de comunitățile respective. Turcia e o candidată la Uniunea Europeană care își negociază aderarea, chiar dacă negocierile sunt blocate de mai mulți ani din pricina derivei autoritare a președintelui Recep Tayyip Erdogan. Turcii în Occident, acolo unde sunt concentrați, în special în Germania, unde au fost invitați inițial, în anii 1970, tind să se aglomereze în funcție de regiunea lor de proveniență. Ei recreează sate anatoliene în orașele occidentale în care emigrează și au tendința de a trăi între ei, vorbind doar turca.

Magrebinii reprezintă un cu totul alt tip de comunitate emigrată. Cum țările lor de origine, Marocul, Algeria și Tunisia, au o lungă tradiție francofonă, unde practica francezei era o etapă esențială a reușitei sociale, tinerii născuți în Franța sau Belgia au crescut în general vorbind acasă o franceză proasă cu părinţii lor. Majoritatea trăiesc în cartiere de blocuri, sărace, fără viață de noapte. Fiind deseori controlați de poliție din pricina accentului lor, obținând greu locuri de muncă, mulți se simt excluși din societatea în care trăiesc, deși sunt născuți acolo. Acestea sunt unele din elementele care explică de ce tinerii occidentali de origine magrebină sunt mai predispuși spre radicalizarea islamică decât tinerii turci, a căror identitate e limpede și care, deși nu caută să se integreze mai mult decât magrebinii, se simt mai puțin excluși tocmai pentru că nu caută atât de mult să se integreze.

Delincvența tinerilor de origine magrebină o depășește de departe pe cea celor de origine turcă. Turcii, trăind în vas închis, practică o delincvență întoarse doar spre interiorul comunității lor. Tinerii magrebini, însă, au o agresivitate întoarsă spre exterior, spre societatea care nu îi acceptă. Acasă, acești tineri magrebini au deseori un tată autoritar, de prima sau a doua generație, care le vorbește în franceză cu accent rușinos, iar nu în arabă, în vreme ce turcii vorbesc doar turcă între ei. Tinerii magrebini se regăsesc astfel într-o situație identitară săracă și schizoidă. Islamul superficial care li se transmite acasă sau la moschee nu e suținut de faptele învățătorilor lor. Asasinii jihadiști, teroriștii din Paris, născuți în Franța, provin dintr-un asemenea mediu.

(surse: Le Monde, The Guardian, Radio Europa Liberă)