În urmă cu 11 ani, fotoreporterul Mihai Barbu și motocicleta sa pe nume „Doyle” (un BMW F650 GS Dakar) au străbătut 26.000 km prin 13 țări (Ucraina, Rusia, Mongolia, Kazakhstan, Kyrgyzstan, Tajikistan, Uzbekistan, Turkmenistan, Azerbaijan, Georgia, Armenia, Turcia și Bulgaria), toate în decurs de patru luni fără zece zile.

De atunci și până acum, Mihai a devenit un adevărat mentor pentru „oamenii cu moto la cap” din țară. După marea sa călătorie, a ieșit și cartea „Vând kilometri”, chiar dacă fotoreporterul Mihai a scris în permanență impresii din aventura sa, pe blogul personal. A găsit și o modalitate originală de finanțare pentru acest drum. Oricine îi dona suma de 50 de euro, avea asigurați 500 km din aventură, povestea și fotografii pentru această distanță pe care o parcurgea. (continuare în pagina următoare)

Înainte de această idee -crowdfunding-, reușise un împrumut bancar de 2.000 de euro, dar nu era de ajuns. Volumul pe care l-a lansat în 2010 a devenit un bestseller în literatura de călătorie și conține peste 500 de imagini incredibile şi multe pagini de poveste în 43 de scrisori.

În 2015, Mihai s-a înhămat din nou la drum, dar nu singur, ci alături de Oana, soția sa, și de băiețelul lor, Vladimir, care avea pe atunci vârsta de 4 ani. În viața lor a venit și „Zair”, o motocicletă Ural, cu ataș, achiziționată de nouă. Așadar, fără niciun plan de drum prestabilit, au șerpuit Europa, dar au popoist și în Maroc. Rezultatul final: 26.000 de kilometri, 43 de țări, patru luni. Un an mai târziu, același trio a pornit într-o nouă aventură cu „Zair”, dar a încercat și drumurile neasfaltate. „Țintele” au fost Georgia și Armenia, iar Mihai, Oana și Vladimir au bifat încă o „cucerire”. În 2017, Mihai s-a gândit că ar fi bine să le arate și pe unde a fost el în urmă cu 8 ani, în Mongolia. Iată cum a rememorat Mihai călătoriile sale. (continuare în pagina următoare)

EVZ: Mihai, au trecut 11 ani de la călătorie, 10 de la lansarea cărții. Ce s-a schimbat de atunci și până acum pentru tine?

Mihai Barbu: Ce pot să zic e că se întamplă asa, cateva lucruri ciudate… Unul la mână, îmi pare că nu am făcut eu călătoria asta. De fiecare dată când iau cartea asta în mână și o citesc mi se pare că ar fi cartea altuia. Mi se pare totul străin, de ce se întâmplă acolo. Dar acest sentiment nu-l am acum după atâția ani, ci l-am simțit imediat după ce m-am întors. Mi se pare că am făcut această călătorie acum o sută de ani, atât de departe îmi pare că a fost. Mare lucru nu s-a schimbat la mine… Eu în continuare mă consider același băiat din carte. Tehnic și fizic s-au schimbat niște lucruri. Am o familie acum.

De ce Mongolia? Știai înainte despre Ted Simon, Mondoenduro, Long Way Round?

Da, știam. Doar că eu tot timpul am spus, toate lucrurile mi s-au întâmplat fulgerător. Acesta este unul dintre ele. Eu știind despre cei pe care i-ai menționat, nu s-a prins nimic de mine, n-a fost nicio scânteie acolo care să mă mâne în acea direcție, spre Mongolia. Până într-o zi, când vorbeam cu un prieten la telefon, el plecat în Belgia, motociclist de asemenea. Eram pe Calea Victoriei, cu o merdenea în mână, și el mi-a povestit că și-a găsit un super mecanic acolo, care s-a plimbat în toată lumea… mi-a menționat și Mongolia, iar acela a fost momentul care mi-a înflorit această idee în cap. Era cu doi ani înainte de a pleca, dar din acel moment cu asta m-am ocupat, pregătirea călătoriei mele. Avusesem parte și de „bucuria” de a-mi pierde job-ul, iar acest aspect mi-a ajutat în a-mi pregăti foarte bine călătoria. Am făcut un împrumut bancar pentru a pleca, iar fratele meu a venit cu ideea de a vinde kilometri, a fost un crowdfunding. (continuare în pagina următoare)

După ce ai făcut călătoria, ai deschis orizonturile multor motocicliști români spre o aventură de acest gen. Te consideri un mentor?

Personal, nu mă consider, dar știu că așa sunt perceput. În continuare cred că ceea ce am făcut eu nu e nimic extraordinar. Am avut și eu sentimentul că am făcut ceva extrodinar, însă doar în prima săptămână a călătoriei mele, până să mă întâlnesc pe drum cu motocicliști, bicicliști, care erau plecați de acasă de șase luni, de un an, de șase ani… Atunci, mi-am dat seama că nu e nimic extraordinar în ceea ce fac. Am întâlnit niște personaje pe drum față de care eram un nimeni. Ce e cu adevărat special este că există această carte are succesul pe care-l are. Eu nu mă consider scriitor, dar singura chestie care a plăcut, cred eu, e faptul că am fost sincer de la început și până la ultimul punct. Cred că este ingredientul pe care l-a apreciat lumea. Pentru că tot ce mi s-a întâmplat se regăsește în această carte.

În acești 11 ani, a fost existat un val de motocicliști români care ți-au cerut sfaturi pentru călătoriile lor?

Da, a fost un mare val, și este în continuare. Sunt foarte mulți care mă contactează, cu care mă întâlnesc, și mereu o fac din plăcere pentru ei. Mă bucur că se întâmplă treaba asta. Cred că această carte a încurajat lumea să vadă că nu e așa complicat pe cât pare. (continuare în pagina următoare)

Vizavi de volumul „Vând kilometri”, știu că a fost un bestseller în ceea ce privește literatura de călătorie.

Da, a fost, dar și pentru faptul că literatura contemporană de călătorie nu prea există. Cred că pe partea asta, literatură de călătorie cu motocicleta, am impresia că a fost chiar prima, în România. Prima carte de genul acesta. Era o nișă neexploatată, pe care lumea voia să o cunoască. Dar acum mai sunt, și mă bucur foarte mult.

După experiența din 2009, erai chitit să mai faci o călătorie de acest gen?

Nu, pentru că ideea de a pleca acolo a venit fulgerător. Îmi aduc aminte că eu când am ajuns acasă, eram sătul de drum, și asta am simțit pe la trei sferturi din traseu pe drumul de întoarcere în țară. Voiam să se termine. Aveam un dor de casă monstru.

În 2015, 2016 și 2017 ați plecat la drum lung în formație completă, dar cu o altă motocicletă.

Pe „Zair” (motocicletă marca Ural, cu ataș) l-am luat în 2014, de nou, iar Vladimir avea 4 ani. De când a apărut Vladimir în viața noastră, nu mi s-a părut că mi s-a dat viața peste cap, sau că s-a întors cu fundul în sus. În continuare mergeam cu motocicleta… Nu aveam mașină pe atunci, dar m-am gândit la o motocicletă cu ataș, deși nu mi-am dorit niciodată să conduc acest gen de „motor”. Am zis să o luăm. Am vrut să fie nouă, pentru că mergeam la drum cu un copil și parcă nu era OK să se strice când nu te aștepți. Am făcut un efort financiar și așa l-am luat pe „Zair”. (continuare în pagina următoare)

Cum ți-a venit ideea de a te aventura alături de familie?

De când l-am luat (n.r. – pe „Zair”), recunosc, că m-am gândit să fac alături de ei o călătorie puțin mai lungă, nu doar prin București sau până la mine acasă, în Petrila. Dar nimic concret. Aveam toată vara la dispoziție, strânsesem și niște bani, și am plănuit o tură de încălzire. Aveam pregătit tot echipamentul pentru o călătorie. Am zis să vedem cum se comportă Vladimir la drum, dacă plânge, dacă îi place. Am pornit cu gândul de a ieși din țară. A fost amuzat, pentru că ne-am plimbat vreo 10 zile din România, atât de „varză” era planul nostru. După atâta învârteală prin țară, am ieșit în Ungaria. Când eram acolo, mi-a scris un prieten din Austria. „Hai la mine”. De acolo am zis să mergem spre Scandinavia. Așa am ajuns și la Nordkapp. Ne-am întors prin Suedia, Norvegia, Danemarca și am ajuns și în Marea Britanie. Erau deja două luni de când eram plecați de acasă, totul era OK, dar iarăși nu aveam niciun traseu prestabilit. Am convenit, apoi, să facem un tur cât mai complet al Europei. De exemplu, în Serbia am stat doar 30 de minute, în San Marino am băut doar o cafea, și iată că s-au strâns 43 de țări. Am ajuns și în Gibraltar. Ne uitam pe hartă și ne-am zis: „Dincolo e Marocul. Hai și până acolo!”. Cam așa s-a format traseul nostru de 28.000 km și 4 luni. E forțat să zic că am văzut aceste țări, pentru că nu le-am văzut, ci doar le-am străbătut. Ne-am întors super mulțumiți.

Și, totuși, călătoriile voastre cu „Zair” nu s-au oprit…

Apoi, mi-a venit ideea de a face puțin și offroad cu motocicleta, iar anul următor, în 2016, am plecat toți trei spre Georgia și Armenia, vreme de două luni. Atunci, le-am zis Oanei și lui Vladimir: „Vreți să vedeți unde am fost eu în urmă cu opt ani? Hai să încercăm”. Și am plecat spre Mongolia, în 2017. Am mai pus pe itinerariu și Iranul. Pot să spun, cu mâna pe inimă, că tura a fost mult mai ușoară decât cea din 2009. De ce? Pentru că mai fusesem pe drumul acesta, și pentru că nu mai eram de unul singur. După toate călătoriile acestea nu pot să spun că m-am întors mai deștept… Ce pot să zic e că cea mai puternică senzație este că a fost doar quality time. (FOTO cu traseele făcute de Mihai, Oana, Valdimir și „Zair” în periaoda 2015-2017) (continuare în pagina următoare)

Alte călătorii moto pe viitor, cu familia?

Alte planuri nu am momentan, dar e o problemă! Oana și Vladimir nu prea mai încap împreună în ataș. Vreau să precizez că, vizavi de călătoriile cu Vladimir, cu motocicleta, mi-au sărit în cap și români și străini că „ar trebui să ți-l ia protecția copilului”. Mulți mi-au zis că noi am făcut asta degeaba, pentru că băiatul nu va ține minte nimic din călătorii. Este foarte adevărat, că deja pare că a uitat, dar nu vreau să-l fac olimpic la geografie. Dar aș vrea să se fi sădit în el o sămânță de genul că așa e normal să trăiești. Aș vrea să înțeleagă că în a te plimba nu e nimic extraordinar, ci că e normal. (Fotografii: Mihai Barbu)

Te-ar putea interesa și: