Cristul cui?

Splendorile spiritului intră în cetate încetișor, fără să fie băgate în seamă. Dimpotrivă, prostiile efemere intră tropăind, cu mare zgomot și panaș.

Cam în zilele în care toată prostimea se holba la televizor să vadă  arestații,  fără să fie foarte băgată în seamă, a apărut la ”Humanitas” traducerea integrală a imensului poem ”El Cristo de Velázquez”, scris de Miguel de Unamuno pe parcursul unui deceniu, începînd cu 1913. Cele peste 2500 de versuri în endecasilabi ale ”Cristului lui Velázquez” au fost traduse  în românește, tot în endecasilabi, de Sorin Mărculescu. În volum, înaintea poemului, traducătorul a autorat un eseu, intitulat ”De la ecfrază la extază (adnotări și divagări)”, în care, vorbind despre poemul unamunian, vorbește, de fapt, despre căutările sale, vorbind despre scriitura unamiană, vorbește, de fapt, despre traducerea sa și vorbind despre Unamuno , vorbește, de fapt, despre sine. Eseul este  foarte adecvat: prin el sîntem avertizați că drumul lui Unamuno spre Cristos este unul personal, plin de determinări specifice și, ca să-l înțelegem bine, trebuie să-l parcurgem și noi pe al nostru. ”Cristul lui Velázquez” este un demers cristologic extrem de puternic. Pe de o parte, din Evanghelii (la care se refer abundent), poetul ia certitudinea fără fisură e existenței Lui. Pe de altă parte, detașîndu-se de orice dogmă și indiferent la orice teologie, Unamuno se aventurează, splendid de curajos, în căutarea Celui de care are nevoie, a Celui care îl va mîntui.

Încă de la apariția poemului, în 1920, au fost mulți oameni din Biserica Catolică ori din preajma ei care au contestat puternic temeinicia dogmatică a poemului. Li s-a părut că e un fel de erezie tăcută, de nu direct o subminare a catolicismului. Totuși, mulți intelectuali creștini au mărturisit în timp că acest poem a folosit  întăririi credinței lor cam ca și celălalt faimos poem mistic al limbii spaniole, ”La noche oscura del alma”, al lui Ioan al Crucii. Faptul că poetul Unamuno a putut produce un poem de egală intensitate cu cea a poemului unui sfînt vorbește de la sine despre autenticitatea trăirii sale religioase și, dacă mi-e permis să speculez, despre binecuvîntarea înaltă ce a primit în lunga sa meditație din fața tabloului lui Velázquez. Cînd a început să scrie poemul, Unamuno a mărturisit unui prieten că vrea să scrie ceva ce să sintetizeze credința catolică a spaniolilor, ”o cristologie realistă”, așa cum există ea în spiritualitatea poporului spaniol. Tocmai el, bascul care a studiat la Madrid și s-a simțit acasă abia la Universitatea din Salamanca predînd greacă veche! Tocmai el, cel care, zice Ortega,  a învățat castiliana în copilărie ca pe un fel de limbă străină și o scria atît de... particular! Tocmai el, cel care trecuse de la credință profundă și disciplinată la ateism și apoi, iarăși, la credință ardentă, de fiecare dată prin crize mistice febrile! El s-a găsit să asume versificarea credinței catolice spaniole.

Versurile sînt rodul meditației poetului în fața unuia dintre cele mai cunoscute tablouri ale lui Diego Velázquez, pictorul absolut, cel despre care Manet însuși spunea că este ”pictorul pictorilor”. Tabloul ”El Cristo crucificado” de Velázquez, pictat în 1632, îl reprezintă pe Mîntuitor răstignit pe un fond cu totul neutru, ca și cum din realitatea acelei zile de pe Golgota  s-ar fi decupat strict doar silueta Crucii cu Fiul Omului pe ea. Fapt comentat îndelung: Isus este singur în acest tablou, ceea ce era orecum neobișnuit în imagologia cristică a epocii. Dacă adăugăm la această observație și faptul că Velázquez însuși nu a fost un pictor religios, el pictînd rarisim teme religioase, putem deduce, poate ca și Unamuno însuși, că această lucrare (găsibilă la Prado în dimensiunile ei de 270 cm x 170 cm) este o invitație irezistibilă de a porni fiecare pe calea lui spre Isus.  Eugenio d’Ors vede în lucrarea lui Velázquez o supremă noblețe și o impunătoare demnitate anume pentru că acestui Crist îi lipsește și frumusețea și urîțenia, fața nu I se vede aproape deloc, nu e nici atletic, nici mistic, nu e exagerat de însîngerat, nu e însoțit de figuri care să reflecte grozăvia faptului răstignirii. Meditația lui Unamuno surprinde pe Isus din diferite perspective, încercînd să-I explice, poetic, universalitatea. Cît despre singurăateat Lui, oricît de nobilă e, nu vi se pare un îndemn la asumare. Al cui este, de fapt, Cristul de pe cruce? Al lui Velázquez? Al lui Unamuno? Al oricui îl privește? Al oricui se gîndește la El? Al oricui citește poemul?

Lacul cu cea mai pură apă. Are puteri vindecătoare și poate curăța păcatele

Jurnalistul Dan Andronic, despre retragerea candidaturii lui Cătălin Cîrstoiu : „S-a ajuns în cea mai proastă situație”

În general, poezia lui Unamuno este lipsită de muzicalitate și de lirism, nu e deloc curgătoare și nici atrăgătoare pentru recitatorii care caută poezii fermecătoare. Pentru Unamuno, poezia este un exercițiu de luciditate, dar o luciditate atît de profundă încît nu poate fi altfel exprimată decît poetic. ”Cristul lui Velázquez” este, în fond, o operă poetică de o imensă luciditate. Ea nu a făcut niciodată recorduri de vînzare tocmai pentru că vorbește despre Isus Cristos cu ardentă luciditate. Nu mă aștept nici ca versiunea românească să fie larg citită. Dar, indiferent de cititorii români, limba română este ceva mai bogată cu această apariție, căci și-a mai adăugat în panoplia eternă o capodoperă  ce-i lipsea.