Casa cu români și cu un portughez drogat

La cantina săracilor, Nicolae cunoscuse un român, client ocazional pe acolo. L-a căutat pe acesta. Locuia într-o casă închiriată, alături de alţi români şi un portughez. Trei camere. Ei erau şase. Câte doi în fiecare cameră. În afară de portughez, toţi munceau. Fiecare plătea chirie.

De fapt, şi cu casa asta era o poveste.  Oficial, fusese închiriată doar de un singur român, care lucra pe TIR şi câştiga destul de bine. O cunoscuse pe proprietăreasă tot de la un român, cu care aceasta fusese căsătorită. Aveau şi doi copii. Numai că într-o zi, bărbatul român o luase la bătaie pe irlandeză şi-şi luase câmpii, iar femeia rămăsese singură. Ca să-şi completeze veniturile, închiriase casa. Costa nu mai puţin de 650 de euro pe lună. Numai că şoferul de tir, fără ştirea proprietăresei, subînchiriase celorlalţi, românilor şi portughezului, ca să-şi mai scoată din cheltuială. Când mai trecea proprietăreasa pe acolo, trebuiau să plece de acasă, sau dacă îl surprindea pe careva înăuntru, trebuiau să spună că sunt în vizită la şoferul de TIR.

Nicolae nu avea bani de chirie, aşa că nu a primit şi el un loc într-o cameră. Dar a fost lăsat să-şi încropească un culcuş în living, care includea şi bucătăria. În schimbul găzduirii, făcea curat prin casă şi, atunci când ceilalţi mai aduceau alimente, le gătea.

Evenimentele remarcabile în acea casă, în afară de uşcheala ca la alarmă dacă venea proprietăreasa pe neaşteptate, erau două. Venirea din când în când, când mai ieşea din puşcărie, a fratelui unuia dintre români, care stătea câteva zile şi dispărea. „După ce pleca, întotdeauna trebuia să-ţi faci inventarul” – glumeşte Nicolae.

Al doilea eveniment se petrecea săptămânal. Portughezul se droga şi joia, de regulă, venea dealerul să-şi ia banii. Dacă drogatul nu avea, hăndrălăul recuperator târnosea bine cu el prin casă. „Aproape că nu mai era nevoie să fac curat în ziua aia, aşa îl tăvălea. Câte două zile zăcea portughezul.” Atunci era bine să nu fii prin preajmă.

Desigur, Nicolae nu stătea tot timpul  în casă să dea cu mătura. Mai toată ziua bătea oraşul, în căutarea unui servici.   După trei săptămâni, calvarul părea că a luat sfârşit. Şi-a găsit de muncă la o pizzerie.

S-a calificat repede la locul de muncă, mai ales că mai lucrase în România la restaurant. „Ştiţi cum am învăţat să învârt blatul de pizza? Mai ceva ca italienii”. – gesticulează Nicolae cu mâna roată prin aer.

Bărbatul câştiga 55 de euro pe zi. Cât pe şantier. În plus însă, avea mâncarea asigurată. De regulă, din comenzile pe care le refuzau clienţii.

După o lună de zile l-a căutat pe Erin, fostul patron, să-i spună că a reuşit să se angajeze. Că ieşise soarele şi pe strada lui. Erin l-a felicitat: „Înseamnă că eşti un supravieţuitor”.

Dar răul care avea să i se întâmple în curând, la întâlnirea cu Erin nici măcar nu se întrezărea.

  Mâine, pe evz.ro, veți citi episodul 3 din această dramatică poveste în care Nicolae se confruntă cu Poliția irlandeză.