Săptămâna trecută am publicat prima parte din seria crimelor săvârșite împotriva scriitorilor. Astăzi revenim cu partea a doua a listei cronologice a arestărilor, din dorința de a oferi un reper, printre altele, tuturor celor angajați în realizarea proiectului de mare importanță, „Procesul comuniștilor din România”.

La scurtă vreme după ocuparea României de sovietici, în 1944, şi instaurarea comunismului (care a devenit evidentă şi n-a mai lăsat loc nici unei iluzii în 1946, când s-au falsificat alegerile), numeroşi scriitori români au fost arestaţi din motive politice (iar uneori numai pentru că superioritatea lor intelectuală îi făcea susceptibili de independenţă de gândire). Continuarea listei începute săptămâna trecută, o regăsiți mai jos:

În toamna lui 1949, la vârsta de 17 ani şi jumătate, este arestat prozatorul Anatolie Paniş pentru afirmaţia că „Basarabia este românească”.

Anton Golopenţia, sociolog, elev al lui D. Gusti şi H. H. Stahl (a condus, printre altele, recensământul din 1941, identificându-i pe românii de dincolo de Bug), este arestat la începutul lui 1950 şi moare după 18 luni de închisoare.

În 1950 este arestat Ion Caraion şi condamnat la închisoare pentru anticomunismul profesat ca publicist. Eliberat în 1955, este arestat din nou în 1958 şi condamnat la moarte pentru „trădare de patrie, spionaj, uneltire împotriva orânduirii legale” (alcătuise o listă cu scriitorii români insubordonaţi regimului comunist care aveau nevoie de sprijin financiar din Vest). Pedeapsa a fost comutată ulterior în închisoare pe viaţă, iar scriitorul a fost graţiat, ca şi alţii, în 1964. După eliberare avea să-şi amintească:

„...în 1952 am fost trimis la minele de plumb din Baia Sprie. Ne găseam la sute de metri sub pământ. Aveam 29 de ani şi 38 kg. [...] Aveam în faţa mea barosul cu care trebuia să zdrobim bulgării de rocă nesterilă şi care cântărea 40 de kilograme.”

Relatări ale sale privind situaţia unui condamnat la moarte au fost folosite de Marin Preda în romanul „Cel mai iubit dintre pământeni”.

Tot în 1950 este arestat prozatorul și traducătorul Romulus Dianu şi condamnat la 20 de ani de muncă silnică. Va sta la Jilava şi va fi victimă a „reeducării” de la Aiud. Va muri la 25 august 1975.

În 1951 este arestat istoricul și publicistul George Ivaşcu şi, după aproape doi ani, condamnat la „5 ani temniţă grea, 10 ani degradare civică şi confiscarea averii” pentru „crimă contra păcii” (publicase, sub pseudonim, câteva articole favorabile participării României la război).

În acelaşi an este arestat Sergiu Matei Nica şi condamnat la 4 ani de detenţie, 5 ani degradare civică şi confiscarea averii, pentru atitudinea anticomunistă din articolele sale.

În 1952, la vârsta de 16 ani, este arestată Maria-Ioana Cantacuzino, viitoarea scriitoare Oana Orlea, descendenta unei familii ilustre şi nepoata lui George Enescu. Acuzată de complot (pentru că împreună cu alţi tineri împărţise manifeste anticomuniste), trece pe parcursul a aproape 3 ani prin treisprezece puşcării.

În acelaşi an este arestat Ovidiu Papadima şi condamnat la închisoare pentru activitatea de publicist dinainte de război (îndeosebi pentru colaborarea sa la revista Gândirea). Va sta închis până în 1955 (când va fi eliberat, împreună cu alţi deţinuţi politici, în urma înţelegerii de la Geneva). Timp de peste cincisprezece ani nu va avea dreptul să publice. Va fi reabilitat abia în 1971. „Anii de condamnare politică – avea să-şi amintească criticul literar, folcloristul şi profesorul Ovidiu Papadima – prin închisorile din Calea Rahovei, Ghencea, Craiova, Poarta Albă, Gherla şi mai ales în Jilava mi-au lăsat urme puternice, agravate de unele accidente ulterioare, datorate epuizării mele fizice. La un metru şi şaptezeci şi opt înălţime ajunsesem să cântăresc abia 44 de kg.”

 Ovidiu Cotruş, fiul lui Aron Cotruş, este ridicat în 1952 de pe stradă, în Bucureşti, şi condamnat la 7 ani de închisoare.

Tot în 1952 este arestată eseista și traducătoarea Mihaela Ghiţescu şi condamnată la 4 ani de închisoare pentru „crimă de înaltă trădare” (de fapt pentru că a corespondat cu fostul director al Liceului Francez din Bucureşti, Marcel Fontaine, după întoarcerea acestuia la Paris).

În 1956 este condamnat la închisoare poetul Virgil Carianopol, pentru că a frecventat, împreună cu alţi intelectuali, un cenaclu literar găzduit de Virginia Şeicaru (sora lui Pamfil Şeicaru).

În toamna anului 1956 este arestat viitorul prozator și eseist Al. Ivasiuc, student pe atunci la Facultatea de Medicină – pentru că organizase, împreună cu câţiva colegi, un miting de solidaritate cu revoluţia anticomunistă din Ungaria – şi condamnat la 5 ani de închisoare, pe care îi execută la Jilava, Gherla, Uranus şi în lagărele de muncă forţată de la Periprava, Stoeneşti, Salcia. După ispăşirea pedepsei, va mai sta doi ani cu domiciliu obligatoriu la Rubla-Călmăţui, în Bărăgan (unde îi va cunoaşte pe N. Carandino, C. Coposu ş.a.).

Aproape simultan are loc arestarea lui Paul Goma. Condamnat la 2 ani închisoare (pentru că, student fiind, a citit, la un „seminar de creaţie”, la Şcoala de Literatură, un capitol de roman despre un tânăr comunist care, în semn de protest faţă de abuzurile autorităţilor, îşi predă carnetul de membru de partid), îşi ispăşeşte pedeapsa la Jilava şi Gherla, apoi are parte de 5 ani de domiciliu obligatoriu, în Bărăgan. După eliberare, va deveni cel mai curajos şi cunoscut contestatar al regimului comunist din România.

În 1957 este arestat, anchetat timp de şase luni şi condamnat la 1 an închisoare (pentru „omisiune de denunţ”) scriitorul Ion D. Sîrbu. După ispăşirea pedepsei, la Jilava, are parte de un nou proces (pentru „uneltire contra ordinei sociale”) şi, la sfârşitul lui 1958, se pronunţă sentinţa: 7 ani închisoare şi patru ani de suspendare a drepturilor cetăţeneşti, ca şi confiscarea totală a averii. Urmează un periplu prin închisorile comuniste – Jilava, Gherla – şi prin diferite lagăre de muncă forţată. În timpul detenţiei, soţia lui divorţează de el, iar tatăl lui moare. Graţiat în 1963, Ion D. Sîrbu se va angaja ca vagonetar la mina Petrila.

În 1957 este arestat Victor Valeriu Martinescu pentru că publicase la Paris, sub pseudonim, un volum de versuri, „România, ţara mea”. Este condamnat la moarte (şi ţinut timp de 4 săptămâni în camera condamnaţilor la moarte de la penitenciarul Jilava); în cele din urmă pedeapsa i se comută în muncă silnică pe viaţă.

Tot în 1957 este arestat poetul și traducătorul Ştefan Augustin Doinaş şi condamnat la un an de închisoare, pentru omisiune de denunţ. (Cu câteva luni în urmă, Marcel Petrişor afirmase, în redacţia revistei „Teatrul”, că în România va avea loc o mişcare studenţească, sprijinită de armată şi având ca obiectiv principal scoaterea limbii ruse din universităţi. Marcel Petrişor a fost imediat arestat, anchetat şi bătut cu ranga pentru a da numele celor care fuseseră de faţă: printre ei se afla şi Doinaş).

În acelaşi an este arestat poetul Leonid Dimov şi eliberat după două luni, din lipsă de probe.

În 1957 este arestat, de asemenea, Petre Ţuţea, filosof şi patriot care, într-un discurs ţinut în faţa tovarăşilor lui de detenţie de la Aiud (discurs memorabil, mitologizat de posteritate), va spune: „...dacă murim aici în lanţuri şi în haine vărgate nu noi facem cinste Poporului Român, ci Poporul Român ne-a făcut onoarea să murim pentru el...”

 

În vara lui 1958, este arestat marele scriitor Vasile Voiculescu, care avea şaptezeci şi patru de ani şi trăia retras, profesând medicina mai mult gratis, pentru săraci. La şaptezeci şi patru de ani, deci, marele scriitor este arestat din motive politice şi ţinut în închisoare – întâi la Jilava, timp de câteva luni, cât durează cercetările, şi apoi la Aiud – până la şaptezeci şi opt de ani. La această vârstă părăseşte penitenciarul, bolnav de tuberculoză la coloana vertebrală, şi moare în chinuri groaznice la şaptezeci şi nouă de ani.

În 1958 (într-o noapte de decembrie) este arestat Aurel Martin pentru că a contribuit involuntar la multiplicarea şi difuzarea unor poezii scrise de foşti legionari (împrumutând unui cunoscut o antologie cu acest profil adusă din străinătate, pe care de altfel o comentase critic, conform indicaţiilor partidului, în revistele „Contemporanul” şi „Tânărul scriitor”).

Tot în 1958, Valeriu Anania (care şi anterior mai fusese arestat de câteva ori) este condamnat de Tribunalul Militar Ploieşti la 20 ani de muncă silnică pentru „uneltire contra ordinii sociale”.