Astăzi, acum, în această primăvară care-și deschide bobocii parfumați laolaltă cu inspirațiile și respirațiile mortale ale umblătorilor călătoriți dinspre Vest înapoi spre obârșii, Pietroasele lenevește sub soare și sub bolți albastre-alburii insensibilă la amenințările coronavirusului care a năpăstuit (și) România.

Ziua, drapată de flori de migdal și de cais, e luminoasă ca o față de copil în leagăn. Oamenii au ieșit în vie, s-o taie, s-o cercuiască, s-o primenească pentru un nou an și pentru sărbătoare.

Negocieri și blesteme

„Haide, bre, vii și la mine? 8 ore, 80 de lei!”, își lansează, prudent, oferta o gospodină pliată mai degrabă pe realitățile bucătăriei decât pe secretele viticulturii. „Nu vin, e puțin, și-apoi am mult de lucru. Nici nu mai fac față. Poate dacă-mi dai un milion pe zi. Atunci îi las pe alții și vin la tine”, își încearcă, avid, șansele un bărbat hotărât să-și reconstruiască gardul casei cu banii pe care-i va scoate la începutul acestui an din munca de zilier.

„Du-te boalii, Doamne, iartă-mă, cu milionul tău cu tot!”, îi urează femeia în timp ce cu mâna dreaptă își bate pe piept o cruce în patru colțuri. „I-auzi la el, un milion, fir-ai al ielii să fii de spurcat”, îl admonestează țăranca groasă.

Rămași și plecați care revin

„Aha, să-i iei atunci la muncă p-ăștia de s-au întors din Franța, din Italia. Poate-ți dau și încornoratul ăla de virus, cum naiba i-o zice”, vine și replica ascuțită a tăietorului de butuci de viță de vie.

Negocierea doar de ei știută a continuat cu vorbe mai rele sau mai bune aruncate peste gardul crescut din bordura de calcar. S-or fi înțeles până la urmă, cine știe… Privind în urmă la silueta tremurătoare a bărbatului ce se frângea și se aduna la loc în ritmul dialogului cu grăsana, aș spune că așa bat palma primăvară după primăvară. Mai întâi gâlceava, apoi înțelegerea încropită din noile realități ale agriculturii de subzistență.

Nu se primesc banii celor izolați la domiciliu

În dreptul primei cârciumi, instituție de bază a satului românesc încă din cele mai vechi timpuri, mi-a atras atenția tonul rugător al unei fete ce-și smucea demn piciorul drept, mai scurt decât stângul: „Dați-mi și mie un pachet de țigări, vă rog frumos. I-l arunc peste gard, nu intru la el. Doar nu-s nebună”. „Da’ banii, cum ți-a dat banii? Fugi d-aci, că tu aduci nenorocirea”, o muștruluia o țipăroaică cu toate degetele încleștate pe opt timișorene.

Povestea decupată din viața fetei e simplă: „Mi-au venit frații de la muncă din Franța, dar cum au intrat în sat, cum i-au luat și i-au obligat să nu mai iasă din casă, din curte. Îi păzesc acum cu poliția. Ei zic că sunt suspecți de virusul ăsta de-l tot dau la televizor”, mi se confesează, înciudată, tânăra.

Cântecul emigrantului

Privirea ei înlăcrimată se zbate câteva clipe în privirea mea. Prinde curaj: „Din ce să trăiască aici? Din tăiat la vie și din sapă? Cu ce să-și ridice o casă? Cum să-și dea copiii la școală, la Buzău, că doar au prunci care mâine-poimâine îi și vezi mari. S-au dus la muncă printre străini, să-și facă și ei un cheag”.

„N-am apucat să-i strâng în brațe de când s-au întors. Da’ mai bine, că, uite, nevestele lor s-au dus repede și-acum le-a închis și pe ele în casă, cu tot cu copii”. Pieptul Biei a lu’ Gulie tresaltă, scuturat de sughițuri: „Ăștia din sat, ca să vă dați seama ce oameni, nu le primesc nici banii la magazin. Păi, din ce să ia de mâncare micuților, cu ce să-și ia și ei un pachet de țigări – că fumează -, cu ce?”.

„Mori de foame”

Sunt, mă gândesc, multe localități în provincie unde nu poți plăti cu cardul. În magazinașele doldora cu nimicuri indispensabile vieții cotidiene se achită doar cu bani gheață, dați în mână sau mâzgăliți pe caiet. Dar dacă nu-ți sunt primite bancnotele și nici nu ți se dă pe datorie, ce faci?

„Mori de foame, aia faci. Păi, cum să stea așa două săptămâni? Atâta le-a zis că-i ține închiși în ogradă. Să le ducă atunci de-ale gurii, apă, medicamente, ce are nevoie omu’, nu? Vedeți bine că pe aci, pe la magazine, nici banii de la mine nu vor să-i primească, cică-s contaminați. A luat-o lumea razna, s-a înrăit”, concluzionează Bia a lu’ Gulie.

Stare de urgență

Pietroasele nu este singura localitate în care se întorc românii plecați spre alte zări să-și facă un rost. Nu este nici măcar prima în care oamenii sunt izolați la domiciliu. Într-o țară – România – cu 144 de cazuri de Covid 19 confirmate (până acum, când scriu aceste rânduri), cu 2.855 de persoane aflate în carantină și alte 14.640 izolate la domiciliu, doar 9 pacienți au fost vindecați.

De luni, 16 martie, România este în stare de urgență. Ce înseamnă asta pentru cetățeanul obișnuit, revenit, să zicem, din Franța, unde a muncit fără forme legale, deci fără asigurare de sănătate? Ce înseamnă pentru el izolarea la domiciliu dacă cei de care s-a izolat, pentru a-i proteja, nu-i acordă un minimum de compasiune și de înțelegere?

Fotografii: Florian Saiu

Te-ar putea interesa și: