Exista, pe vremea studenţiei şi a tinereţii mele, o boală. O boală colectivă. Se întâmpla vara, dar te ţinea tot anul şi, când începeai să te vindeci, venea din nou vara şi te îmbolnăveai iar. Nu exista remediu, ci doar un paleativ. Mulţi dintre noi am rămas, iremediabil şi plăcut, nevindecaţi de această boală, pe care acum o păstrăm în amintiri.

Se numește boala de Costineşti. De acel Costineşti în gara căruia, aflată pe atunci la distanţă considerabilă de staţiune, distanţă pe care trebuia să o străbaţi pe jos, încărcat cu bagajele pentru o vară, se goleau trenurile imediat după ce se termina sesiunea. Indiferent în care parte a ţării se afla centrul universitar. Acel Costineşti în care toate fetele erau foarte frumoase de la mama lor. Ele nu aveau nici botox, nici silicoane, iar noi aveam 20 de ani.

Acel Costineşti cu Disco „Ring”, cu pizza cea mai bună din lume, stropită din belşug cu bere la halbă, de un singur fel, adică bună rău şi ieftină, sau Terasa Tineretului, unde dansam până dimineaţa, deşi ordinul era să se închidă înainte de miezul nopţii. „Luv”, „Arabesc”, „Abba”, „Azucar Moreno”, „Baccara”. „Goombay dance band”, „Boney M”. Voci netrecute prin filtrele computerelor, ritmuri care nu te lăsau să te aşezi.

Şi semnalul incredibil din fiecare dimineaţă, la 6, de la Radiovacanţa Costineşti. Altul decât cel de la Radiovacanţa Mamaia, care, deşi era considerat, fiind postul estival al RTV, ceva mai puţin încorsetat în dogmele propagandei de atunci, nu se amesteca în niciun fel în puiul de la Costineşti.

Iar puiul îşi făcea de cap. Semnalul de la şase însemna deşteptarea noastră, a celor care alcătuiam echipa, semnalul pentru încă o zi de vară minunată. Andrei Partoş, Cătălin Colac, Cristi Boghici nu ştiu cum făceau, dar nu apărea o melodie celebră în vreun colţ al lumii, fără ca în câteva zile să nu aibă şi ei discul de ebonită, original şi să nu o difuzeze pe post. Începeam întotdeauna cu „Ebony and Ivory”, cu Paul McCartney şi Stevie Wonder, pe care o mai redifuzam de câteva ori pe zi, ca pe un imn al postului.

În rest, dedicaţiile către proaspete cunoştinţe din noaptea trecută de la „Ring”, „Terasa tineretului” sau „Dacia”, ori chiar de pe plajă, alături de plinele de speranţă anunţuri: „George din Braşov, o aşteaptă la ora 11, la Obelisc, pe Simona, nu ştie de unde e, pe care a cunoscut-o aseară la Ring.

Să vii negreşit. Ţi-am cumpărat un cadou”, sau „Ioana din Bucureşti îl aşteaptă de Cristi din Galaţi pe terasa Radio vacanţa la 12. Ne-am cunoscut aseara la Terasa Tineretului.” Câte poveşti de dragoste, de dragoste adevărată, de-o zi ori de-o noapte, sau pentru toată viaţa ascundeau în ele aceste anunţuri. Desigur că mai erau şi unele de care ne amuzam teribil, noi şi toţi cei de pe plajă care ne ascultau. „Diana, îl caut pe Şarpe din Tecuci. Mă recunoşti uşor, sunt fata cu ochelari căreia i-ai spus aseară că seamănă cu mă-ta, idiotule”.

Şi apoi, Festivalul de film, însoţit de celebra revistă editată de Ion Cristoiu, „Secvenţa”, cu atâtea ironii la adresa politicului, încât dacă astăzi ar fi difuzate pe un post de televiziune, politrucii de la CNA mai întâi ar leşina direct în şedinţă, de ar fi nevoie de câteva sticle cu oţet să fie traşi pe mâini ca să se trezească, după care ar închide pe veci postul.

Glume pe care le preluam şi noi, cu aplomb, pe post la Radiovacanţa Costineşti: „Studiorile Buftea închiriază pentru ocazii speciale: prim-secretari serioşi, gata să rezolve problemele oamenilor – George Cozorici, ţărani sfătoşi, plini de pilde pentru tineret – Ernest Maftei, tanchist îndrăgostit şi fără noroc – Dinu Manolache”. Dar şi nopţile de neuitat, în care ne tăvăleam de râs cu „Vouă”, „Divertis”, „Vacanţa mare” ori Brigada artistică de la ASE a lui Fiţi. Şi Festivalul de Rock, unde se băteau pentru primul loc toate trupele mari din România, Festivalul de muzică uşoară, şi tot aşa, până venea toamna pe nesimţite. Atunci puneam des „Adio pică frunza”, cu Savoy, la care invariabil comentam: „Adio, pică frunza, şi noi suntem bronzaţi ca brânza”.

Eh! Amintiri! Pierdute dureros în Costineştiul manelizat şi şaormizat de astăzi. Dacă acum 40 de ani, cineva mi-ar fi spus că în difuzoarele  de la Radiovacanţa Costineşti, unde am ascultat prima oară „The Dark Side of the Moon”cu Pink Floyd la nici o săptămână după ce apăruse pe piaţă, se vor auzi manele, m-aş fi tăvălit de râs. Acum, îmi vine să mă tăvălesc de plâns.

Am rămas cu boala de Costineşti, dar doar în suflet, pentru că sanatoriul unde te puteai trata de ea, nu mai există. A rămas din el doar numele.

Îmi amintesc de echipa de ordine, condusă de cel cu care am rămas bun prieten până astăzi, Adi Poiană. Era suficientă apariţia băieţilor solizi, studenţi la ICEF, ca orice ceartă să moară în faşă. Nu am auzit niciodată de vreo bătaie. Astăzi, smardoi de cartier, cu tupeul cât casa şi gura mare, de mână cu iubi sau veaţa mea, se iau la bătaie, speriindu-i pe cei din jur. A fost nevoie de intervenţia decisă a unui jandarm ca să deschidem ochii la ce se întâmplă pe plajele noastre de ani de zile. La Costineşti s-a spart buba, pentru că caftangii (ştiu, e cacofonie) au avut ghinionul să se răţoiască la un fost luptător din Legiunea Străină, acum jandarm, care nu a stat cu ei prea mult la poveşti. I-a pus rapid pe burtă. 

Şi s-a mai întâmplat ceva la bietul Costineşti. O bubuitură cumplită, chiar lângă dig, care a făcut să sară apa cât un bloc, despre care nimeni nu ştie nimic. Eveniment extrem de îngrijorător, în situaţia de azi din Marea Neagră. Autorităţile şi-au dat, ca de obicei, cu stângul în dreptul. Mai întâi au spus că nu a fost nimic. După aia că a fost o explozie, dar sigur nu o mină rătăcită. Apoi... tăcere. Desigur, ca şi în cazul atentatului de la Arad, n-o să aflăm niciodată ce-a fost.

Sărman Costineşti, al tinereţilor mele!

Editorialul poate fi văzut AICI