Ne amintim de după-amiezele leneșe petrecute discutând despre soarta omenirii și găsind răspunsuri la întrebări existențiale inexistente, și de serile calde când vizitam expozițiile cu picturi structuraliste lipsite de structură, întregind toate acestea în zori cu un bol generos de supă de ceapă în piața de fructe și legume din Hale.

Acestea erau zilele lui Juliette Gréco, ale clubului underground Taboo, ale notelor albastre ale lui Miles Davis și ale recitalurilor de poezie ale lui J.A. Clancier.

Din punct de vedere fizic, Parisul, singura mare capitală creată să pară măreață, este, într-adevăr, o cochilie frumoasă.

Însă, ceea ce face ca Parisul să fie admirat de toți nu se limitează la marile bulevarde, la edificiile imperiale, la bisericile gotice și la grădinile atent îngrijite.

Sufletul său se găsește în cafenelele, în restaurante, teatre, cinematografe, muzee, săli de expoziții, cabarete, cluburi de noapte, buticuri de lux și piețe stradale.

Astăzi, însă, toate acestea sunt închise din cauza pandemiei.

Parizienii nu ratau nici o ocazie pentru a face o petrecere. Acum, însă, Macabru este noul nume al jocului. În fiecare an, când se făcea Noul Beaujolais, vinul anului din Burgundia, se organizau sărbători de stradă în noiembrie. Anul acesta, evenimentul nici măcar nu a mai fost pomenit.

Străzile sunt pustii, iar interdicția de circulație pe timpul nopții, care intră în vigoare de la ora 20, îi face pe foarte puținii trecători să se grăbească spre casele lor.

Deoarece apartamentele din Paris au fost dintotdeauna mici și sărăcăcios dotate, parizienii își petreceau viața pe cât posibil în afara lor.

Acum, însă, nu mai există „afară”. Ți se îngăduie să ieși pentru o plimbare să să-ți cumperi hrană, cu condiția să ai asupra ta o declarație lungă pe propria răspundere.

Polițiști speciali, uneori însoțiți de soldați înarmați până în dinți, bântuie pe străzi pentru a-ți verifica „documentele”, în lipsa cărora plătești o amendă grea.

Neavând unde merge în altă parte și nimic interesant de făcut, a trăi în aceste zile la Paris este la fel cu a te fi aflat la Moscova în anii 1960, când singura atracție era oferită de zvonurile despre sosirea unui transport nou de cartofi sau posibilitatea de a petrece o zi cu ciocolată caldă la cafeneaua Pușkin.

Totuși, poate că asemănarea cu Moscova sovietică nu este cea mai potrivită.

Mai corectă este cea cu Beijingul din anii 1970, cu grupurile interminabile de bicicliști care străbăteau străzile ca niște roiuri de lăcuste în provincia mea natală, Khuzestan.

Astăzi, la Paris, avem un număr mare de bicicliști care pedalează aiurea, fără direcție și, pentru că francezii nu au cultura ciclismului, amenință în permanență să îi lovească pe pietoni.