Gabriela Mitrea, căsătorită cu Mohammad Ata Sultan, povesteşte teroarea războiului din care ea şi familia au scăpat, în mod miraculos, cu viaţă.

„Cum beţi ceaiul? Cu zahăr sau fără?“, îşi întreabă, grijulie, gazda musafirii. Aşază tava cu pahare şi ceainicul în mijlocul mesei, se agită să aducă scaune pentru fiecare oas pete. Observă pe jos o carte - este romanul „Donna Alba“, al lui Gib I. Mihăiescu. Soţul gazdei găseşte şi el un manual de biologie. Îl priveşte vesel. Soţia flutură şi ea câteva scrisori primite demult şi se uită la ele ca şi cum ar fi ultimul lucru întreg care i-a rămas pe lume. Aşa şi este.

Scena ceaiului nu se desfăşoară în vreun salon de primit oaspeţi, ci afară. Focul pe care fierbe apa este făcut din lemnele care, până de curând, erau mobila din casă. Masa este un bolovan fără formă, iar scaunele sunt nişte rămăşiţe ale unor „jilţuri“ din plastic, legate cu sfoară ca să nu se rupă de tot. În jur nu sunt pereţii unui cămin cald, ci ziduri groase şi reci de beton prăbuşite unele peste altele.

Gazda este Gabriela Mitrea, o româncă de 39 de ani stabilită în Gaza după ce, în 1988, s-a căsătorit cu Mohammad Ata Sultan, şeful Secţiei de urgenţă de la spitalul din Betlahya.

Străduţa pe care familia îşi bea ceaiul este ruina unui drum cândva asfaltat. De-o parte şi de alta, numai pereţii de rezistenţă au rămas în picioare din casele transformate de tancurile Merkava în grămezi uriaşe de moloz, printre care copiii Gabrielei şi ai lui Mohammad încă mai caută haine, bani, cărţi sau vase de metal - ultimele rămăşiţe din ceea ce, până de Revelion, fusese agoniseala de-o viaţă. Doar trei dintre cei patru copii ai familiei se ocupă de pigulitul prin moloz. Al patrulea este Sherim - singura fiică, studentă în ultimul an la Jurnalistică şi acum însărcinată în luna a noua.

Zilele sub asediu şi un steag alb

Gabriela şi familia sa au trecut din 2008 în 2009 în lumini de rachete şi răpăit de mitraliere. Sunt acum în viaţă pentru că au apucat să plece din casă înainte ca armata israeliană să le bombardeze căminul situat în cartierul Salatin de la marginea Gaza City. Se aşteptau la ce e mai rău, pentru că în vecinătate este un loc din care Hamas obişnuia să lanseze rachete Qassam către Ashkelon, unul dintre oraşele din Israel cele mai vizate de organizaţia palestiniană.

În casa de vizavi, un luptător Hamas a fost executat de soldaţii israelieni care l-au găsit în cotlonul în care se ascunsese şi l-au mitraliat. Peretele de la parter are o pată mare de sânge, scurs de deasupra.

De fapt, locul în care Gabriela şi sute de alţi palestinieni obişnuiţi şi-au făcut un cămin este demonstraţia cea mai bună a preţului plătit de civili în războiul dintre Hamas şi Israel.

Femeia povesteşte tragedia familiei sale cu voce egală, fără să plângă şi nici măcar să ofteze - ca şi cum ar povesti una dintre cele 150 de cărţi româneşti pe care soţul i le adusese ca să nu-i lipsească ţara sa.

„Aici au început să intre chiar pe 31 ianuarie. Cinci zile am stat sub asediu. Am stat cu toţii într-o cămăruţă de jos. Pe 5 am ieşit din casă. Am apucat să iau cu mine actele şi câţiva bani. Socrul m-a luat la nişte rude. Am stat acolo o zi şi o noapte - 70 de persoane în două camere, fără apă, fără curent şi fără mâncare. Când o rachetă de tanc a căzut aproape de noi, am plecat şi de acolo. Am luat un steag alb şi am mers pe jos până în mijlocul Gazei. În jurul nostru se trăgea continuu. Am stat două săptămâni într-o şcoală, fără să ştim ce s-a întâmplat cu casa noastră. Când ne-am întors, am văzut asta“.

INTIMIDĂRI

„Oamenii Hamas te împuşcă în picior sau te bat“

Din moscheea din apropiere, cu minaretul bombardat, se aude chemarea la rugăciune. Bărbaţii din partea locului se îndreaptă, încet, către locul în care îşi vor cinsti Profetul, prin praf şi miros de cadavre. Mulţi ies din corturi improvizate, din pături şi foi de plastic - singurul acoperişpe care îl mai au. În jur au început să apară şi oamenii Hamas, care mai au nişte socoteli de încheiat cu câţiva dintre aceşti oameni care nu prea mai au nimic de pierdut. Toată lumea se uită speriată la cei câţiva luptători care înghesuie un bărbat în ruina unei case.

„Aici vin ăştia de la Hamas şi aruncă Qassamuri. Noi nu suntem Hamas, dar nici nu ne putem lupta cu ei. Dacă spui o vorbă, ori te împuşcă în picior ori te bat“, spune Gabriela. Ca să-şi ia gândul de la spaimele de zi cu zi, îşi aminteşte de România. „Sunt de loc din Băileşti, dar cu Mohammad m-am cunoscut la Timişoara. Aveam 16 ani. Am venit aici pentru că nu aveam cum să nu-mi urmez omul pe care îl iubesc. Nu l-am luat pentru bani. Când am ajuns în Gaza, am trăit câţiva ani într-un balcon. Dar nu am cerut niciodată nimic de la România. Nici acum nu mă aştept să mă ajute ţara mea. Pentru că, da, aici e casa mea, dar ţara mea o să rămână mereu România.“

• 16 ani avea Gabriela Mitrea când a venit în Gaza

SPERANŢE. Mohammad Ata Sultan (soţul Gabrielei) este medic şi ar vrea să-şi ducă familia în România DRAMĂ DE FAMILIE

Nu s-au refugiat pentru că bărbaţii n-au cetăţenie română

Refugiul în România a fost pentru Gabriela şi copiii săi o alegere pe care au avut-o tot timpul în minte, dar pe care până la urmă au refuzat-o de dragul bărbaţilor din familie, care nu au cetăţenie română.

„Sunt cu soţul meu de 25 de ani. Nu pot să-i arunc aşa uşor. Fiica mea e gravidă, dar soţul ei nu poate să plece. În 2007, în timpul războiului dintre Hamas şi Fatah, am plecat. Dar în ţară nu am putut să fac acte copiilor, pentru că Mohammad nu era cu mine“. Chiar dacă nu au putut pleca pe vreme de război, România a rămas pentru ei o destinaţie dorită pentru viitor, mai ales de Mohammad.

„Dacă plec de aici, în România vreau să plec, dar abia peste vreo patru ani. Eu sunt medic, pot să-mi fac meseria oriunde. Dar acum e greu: Fawzy, unul dintre băieţi, trebuie să-şi dea anul ăsta Bacalaureatul. Eu sunt acum şef de secţie la spital şi mai am numai un an până la pensie. Nu sunt un om bogat, am nevoie de banii din pensie pentru că este munca mea de-o viaţă“.

A fost adusă în ţară la „Surprize, Surprize!“

De când a plecat din ţară, Gabriela s-a întors în locurile de baştină de trei ori. O dată a fost adusă de emisiunea „Surprize, surprize!“, pentru că familia a vrut să-i facă o bucurie bunicului său. Ultima dată a venit din cauza războiului civil din Gaza.

„Atunci am cheltuit 6.000 de dolari. Sunt mulţi bani pentru noi, dar am vrut să-mi răsfăţ copiii. Contează mult şi prietenii. Vedeţi, de acum încolo noi o să stăm într-o cameră din casa unui prieten“.

Obosită de sarcină şi de coşmarul ultimelor săptămâni, Sherim îşi priveşte mama. Pe 30 ianuarie, doctorii i-au spus că o să aibă o fetiţă. O să o cheme Fatma, ca pe una dintre soţiile profetului Mohamed. Chiar dacă va fi botezată în Islam, se va bucura şi de Crăciunul ortodox, aşa cum s-a întâmplat şi până acum cu toţi copiii familiei. „Facem pomul de Crăciun. Aveam şi programe româneşti la televizor. Mai mult, Mohammad a vrut toate astea pentru că a vrut să nu-mi fie atât de dor de România“, spune Gabriela.

Mohammad se întoarce de la rugăciune şi întreaga familie se pregăteşte să meargă în casa prietenului care îi va găzdui de acum încolo. La plecare, Gabriela rămâne în cumpănă gândindu-se la ce le-ar spune israelienilor şi luptătorilor Hamas. Când răspunde, este mai aspră cu militanţii palestinieni.

„Pe soldaţii din Israel i-aş întreba numai atât: «Noi ce am făcut? Cu ce am greşit?». Dar celor de la Hamas le-aş spune că Dumnezeu îi va judeca pentru faptele lor“.

RUINĂ. Copiii româncei caută lucruri folositoare prin molozul rămas după ce casa le-a fost bombardată Fotografii de Oana Dobre Corespondenţă din Gaza City