ANALIZĂ. Unde găsesc sprijin părinţii ai căror copii au decis să-şi pună capăt zilelor. În România, consilierea lor psihologică e practic inexistentă.

Sunt printre cazurile cele mai mediatizate. Acum patru ani, un băiat de 18 ani sărea pe geam, în faţa iubitei sale, profesoara de română cu care făcea meditaţii. Un an mai târziu, se dezbătea dacă nu cumva "curentul emo provoca victime printre copii", după ce o fată de doar 12 ani s-a aruncat de la etajul zece. Iar în vara acestui an a venit vestea că mai mulţi copii s-au sinucis de frica unor note mici la şcoală.

Cazurile de suicid în rândul adolescenţilor devin uneori atât de publice, încât par imposibil de suportat de cei pe care aceştia îi lasă în urmă. Printre victime sunt şi părinţii ai căror copii au ales să moară. Mulţi se izolează şi nu-şi explică niciodată gestul copilului, spun psihologii. Iar locurile unde pot cere ajutor şi consiliere în România pot fi numărate pe degete.

Există un centru de prevenţie a sinuciderii în rândul adolescenţilor, o linie telefonică de urgenţă la care cineva îşi poate încerca norocul şi blogul unui tânăr psiholog, specializat în problematica suicidului, care a gândit spaţiul virtual ca "grup de suport" pentru supravieţuitori. Printre ei, spune acesta, părinţii care au trecut prin astfel de drame sunt o categorie aparte. GRUPUL LUI ADRIAN Un blog pentru sinucigaşi şi părinţi distruşi

Emanuel Adrian Sârbu ţine în casă, la loc de cinste, un cablu de remorcare. L-a primit cadou în urmă cu ceva vreme de la un prieten, pe care, de fapt, nu l-a întâlnit în persoană niciodată. S-au apropiat în schimb pe internet, pe un blog pe care Adrian l-a creat special, în urmă cu patru ani, pentru cei cu gânduri de sinucidere. Cablul a sosit prin poştă, după ce Adrian şi-a rugat prietenul din spaţiul virtual, un bărbat nefericit din dragoste, să nu se spânzure cu el, ci să i-l trimită lui, spre păstrare.

Cu asta se ocupă Adrian, între muncă şi viaţa de familie. Le răspunde celor care scriu pe blog că au decis să-şi pună capăt zilelor.

"Am vrut să fie un spaţiu deschis de discuţie!", explică Adrian apariţia, în urmă cu patru ani, a grupului de suport virtual. "Şi am sesizat că termenul "sinucidere" e printre cele mai populare pe motoarele de căutare. Oamenii ajung la mine căutând cuvinte ca: "moarte", "cum să te omori", "cum să te sinucizi", "sinucidere fără chinuri". Căutând metode de a se sinucide, ajung de fapt să vadă acolo poveştile unor oameni reali, care s-au confruntat, ca şi ei, cu probleme ce i-au împins să cocheteze cu ideea de a se sinucide. Şi ezită", adaugă tânărul psiholog.

Oamenii caută ajutor, sub anonimat. Mulţi sunt adolescenţi. Şi mai e o categorie aparte de utilizatori, cea a părinţilor ai căror copii s-au sinucis. Ei sunt deosebiţi, sugerează Adrian. Părinţii În lumea virtuală, Adrian a înţeles că nu există termen de comparaţie pentru "părinţii supravieţuitori", după cum îi numeşte. "Cred că e una dintre cele mai dificile situaţii din viaţa unui om", expune, în termeni simpli, bărbatul. "Pentru că părintele munceşte, poate câte două joburi, pentru copil. "Ca el să nu treacă prin ce am trecut eu", aşa zic toţi. Face toate astea, neglijând aspecte foarte importante din relaţia cu copilul. Petrece mai puţin timp cu el, se vede mai puţin cu el, e mai puţin atent la acele semnale de alarmă care pot apărea. Şi se întâmplă la un moment dat inevitabilul. Părintele află şi simte că tot ceea ce a muncit a fost, de fapt, inutil, o iluzie, pentru că s-a sinucis copilul", spune Adrian. Din discuţiile lui cu oameni care au trecut prin asta, a înţeles că durerea unui părinte care îi supravieţuieşte unui copil care se sinucide nu poate fi cuantificată în statistici reci sau în categorii psihologice.

Părintele unui sinucigaş simte că a falimentat întru totul. "Au mereu întrebări fără răspuns. "Ce aş fi putut să fac eu?", "Ce l-a supărat atât de tare?", "Cum puteam să împiedic asta?". Unul dintre părinţii de pe blog mi-a povestit că a lăsat camera copilului exact aşa cum era, neatinsă. Că are senzaţia că totul a fost o glumă crudă şi că într-o zi copilul va apărea, zâmbind, pe uşă şi-i va spune "Ştii, mami, am glumit". Copilul acestei femei s-a aruncat de pe un bloc de zece etaje. Ea era la serviciu. Era genul de părinte care l-a crescut singur", povesteşte Adrian. "Şi-au găsit utilitatea în a-i ajuta pe alţii" De cele mai multe ori, un părinte care şi-a pierdut într-un astfel de eveniment copilul se izolează, explică Adrian. E una dintre consecinţele uşor de înţeles. Dar printre cei pe care i-a găzduit pe blogul său a găsit că o parte caută un scop în a salva alţi copii cu gânduri de suicid.

"Ei sunt printre comentatorii frecvenţi atunci când scriu pe blog adolescenţi care spun că nu le pasă nimănui de ei, că părinţii nu-i înţeleg, că-i ceartă. Şi-au găsit o semnificaţie în viaţă făcând asta. E felul lor de a spune: "Dacă n-am putut să fac nimic pentru copilul meu, atunci măcar să încerc să fac în aşa fel încât moartea lui să nu fi fost zadarnică", spune Adrian.

Oamenii ăştia, adaugă, trec prin depresii profunde, prelungite pe ani. Adrian a aflat cum unii dintre ei au fost tentaţi chiar să urmeze gestul copiilor. "Pentru că nu mai găseşti aici nimic care să te ţină în viaţă, nu mai ai scop de a exista. Scopul tău era să-i oferi un viitor copilului tău, iar el a spus "pas" la chestia asta. Sunt dezrădăcinaţi. Spun că acel punct din existenţa lor, care îi ţinea în linie dreaptă, a fost smuls. Şi sunt în "voia valurilor"", explică psihologul.

Sentimentul ăsta nu trece niciodată, adaugă. E o cicatrice permanentă. "La fel cum tentaţia suicidului va rămâne la cineva care a încercat o dată să o facă,  e ca un "călcâi al lui Ahile"", face Adrian Sârbu o paralelă. O doamnă, alături de rătăciţi

Sunt în jur de 400 de "poveşti" despre suicid pe blogul lui Adrian, până acum. Printre ele, o femeie i-a atras atenţia. E "o doamnă" care scrie sub diverse pseudonime şi care l-a impresionat profund pe moderatorul grupului de suport. Adrian nu a reuşit, oricât a încercat, să o "provoace", să afle detaliile dramei care a adus-o acolo.

Despre ea ştie doar câteva aspecte. Ştie că e intelectuală, că e genul de mamă "care şi-a găsit împlinirea în familie". Şi că i s-a sinucis copilul. De atunci, intră frecvent pe grupul de suport şi scrie mesaje optimiste. "Este mai puternică decât marea majoritate a celor care sunt pe blog. Cred că-ţi trebuie o tărie de caracter fantastică să-ţi găseşti loc în a-i ajuta pe alţii care au acele gânduri pe care le-a avut copilul tău înainte de a se sinucide. Ea îi consiliază, îi face să privească din perspectiva părintelui care şi-a pierdut un copil. Se implică, e mereu cu sfaturi, cu fiecare cuvânt de încurajare. Le cere să se gândească la drama părinţilor pe care îi laşi în urmă", descrie Adrian.

Marginalizarea

E o lume plină de tristeţe pe blogul lui Adrian Emanuel Sârbu, doctor în problematica suicidului la cei 34 de ani săi. Uneori, şi pe el l-a bătut gândul să renunţe să mai facă asta. Toate problemele expuse, adunate, te storc treptat de energie. Trebuie să fii mereu atent, să răspunzi repede la orice mesaj şi-ţi trebuie şi "un tact deosebit" în abordare. În plus, într-o zi, Adrian a aflat că, în două cazuri, grupul a eşuat. A aflat de la anumiţi prieteni ai unor foşti utilizatori că oamenii au renunţat şi şi-au luat, până la urmă, viaţa. A fost bulversat. Spune, scurt, că nu a renunţat, pentru că s-a gândit că merită, măcar pentru unul singur, să ştie că răspunde el, acolo.

Adrian crede că internetul oferă spaţiul cel mai potrivit de comunicare acestor persoane adunate la el, pe blog. Mai ales într-o ţară ca România. Totul e sub anonimat, pentru a nu fi nimeni strivit de prejudecăţi. Acesta e un alt aspect legat de suferinţa produsă de pierderea unui copil în urma sinuciderii: societatea care te marginalizează.

"Suntem o ţară religioasă. Oamenii care au crescut în genul ăsta de comunităţi ajung să privească, la rândul lor, sinuciderea ca pe un subiect tabu. La asta se adaugă şi prejudecăţile sociale - sinucigaşul este tratat ca un om care şi-a ratat trăirea", explică Adrian.

Iar în cazul sinuciderilor la copii, tot "bagajul" ăsta copleşitor pică pe părinţi. "Cu tot oprobriul public. Oamenii consideră că nu s-au implicat, că n-au fost atenţi, că nu i-au supravegheat suficient, că nu au petrecut timp, că nu au investit suficient. Ceea ce, în multe cazuri, nu este departe de adevăr. Pentru că am observat că sunt destule cazuri de suicid în rândurile copiilor aşa zişilor "căpşunari". Pentru aceşti părinţi, tot ceea ce ajung să creadă că mai contează sunt banii pe care-i oferi copilului. Dar lucrurile care contează cu adevărat sunt timpul pe care îl petreci cu el şi tot ce ţine de fapt de relaţia copil-părinte", încheie Adrian. "Unul dintre părinţi mi-a povestit că a lăsat camera copilului neatinsă. Că într-o zi copilul va apărea zâmbind" EMANUEL ADRIAN SÂRBU, moderator grup de suport virtual

OBSERVAŢII Adolescenţii se sinucid din impuls

În România nu există grupuri de suport "oficiale" pentru părinţii ai căror copii s-au sinucis. Există sprijin la o "linie verde", 0800 080 100, relativ mediatizată şi la câteva centre din cadrul anumitor spitale de psihiatrie din ţară. Adrian crede că totul ţine, ca în cazul multor alte defecte ale societăţii post-decembriste, tot de moştenirea comunistă. "Până în 89 se spunea că şi pereţii au urechi. De asta. toate datele astea personale pe care le-ai putea oferi unui terapeut sunt oferite de români cu reţineri", explică Adrian.

Din experienţa acumulată de la grupul virtual, Adrian a mai observat că adolescentul şi copilul sunt destul de hotărâţi când decid să se sinucidă. Că sunt mult mai impulsivi. "În general scriu, de pildă, "m-am certat cu iubitul/ iubita" şi imediat recurg la gestul ăsta. Poate fi demonstrativ, ca să impresioneze sau să demonstreze că iubeşte.

Apoi, copiii sunt mult mai impresionabili, sunt mult mai susceptibili în a cădea pradă imitării unor modele. Dacă idolii lor - gen Mădălina Manole - şi-au pus capăt zilelor, se poate constata că cei care i-au admirat se gândesc la acelaşi gest", spune Adrian. După cazul Mădălinei Manole a explodat numărul de mesaje pe blog, dă psihologul un exemplu.

CAZURI Doctor pentru copiii care vor să moară

Psihiatrul Elena Brănaru, de la Centrul de prevenire a tentativelor de suicid la copii şi adolescenţi, din cadrul Spitalului Clinic de Psihiatrie "Alexandru Obregia", lucrează în, probabil, cel mai delicat domeniu de pe planetă. Are grijă de copiii care au încercat să se sinucidă. Şi, uneori, încearcă să-i mai aline pe părinţii ai căror copii n-au mai putut fi salvaţi.

Pe 10 septembrie, împreună cu mai mulţi colegi de la centru, au chemat mai mulţi copii, din familii cât se poate de normale, să deseneze pe asfalt, în culori vesele, cum văd ei viaţa. A fost un exerciţiu de normalitate, spune doctorul, pentru a marca pentru prima oară la Bucureşti "Ziua mondială de prevenire a suicidului". Au vrut să arate că o familie poate arăta şi aşa şi că asta e calea de a scădea numărul de tentative de suicid la copii.

"E vorba de comunicare", insistă medicul, într-un amfiteatru de la spitalul de psihiatrie. Apoi desenează pe foaie o bărcuţă. "Totdeauna le desenez pacienţilor mei copii asta şi le zic: "Uite, asta e bărcuţa pe care trebuie să stea mama, tata şi copiii. Iar ăsta e oceanul vieţii. Şi noi trebuie să avem grijă de noi, de bărcuţa noastră, trebuie să ştim toţi cum vâslim", expune, plastic, medicul.

Suicidul la adolescenţi, pe cifre

Doctorul Brănaru, din toată experienţa adunată cu atâtea cazuri de suicid la copii încă din anii 90, nu poate diseca, pragmatic, ce se petrece în mintea unui părinte al cărui copil decide să-şi ia viaţa. "E o mare durere, este cumplit", e ce a înţeles, cât a putut de omeneşte.

Potrivit studiului "Tineri în Europa", efectuat în anul 2008 de Direcţia Generală de Asistenţă Socială a Municipiului Bucureşti pe un eşantion de 2.662 de elevi bucureşteni, 37,8% dintre adolescenţii chestionaţi au cunoştinţe care s-au gândit la suicid, 13,5% dintre aceştia au spus cuiva că vor să se sinucidă şi 5,6% au încercat să se sinucidă.

Medicul Elena Brănaru caută pacienţi pentru centru la spitalul de copii "Grigore Alexandrescu", secţia de toxicologie. "Acolo ajung copiii care au ingerat medicamente. Şi după ce îşi revin, eu mă duc să discut cu ei. Când vin la centru, vin cu părinţii. Şi e foarte important că vin singuri, nu cu trimitere de la spital. Devin parte activă în proces", spune doctorul Brănaru.

SFAT. Elena Brănaru crede că prin comunicare poţi salva vieţi FOTO: EVZ

Cuvintele şi lumea copiilor Cel mai tânăr pacient pe care l-a avut medicul a fost un băiat de nouă ani. Era însă "un caz special", spune Elena Brănaru. Mama sa era schizofrenică, era marginalizată, copilul n-a mai rezistat, într-o zi a luat din pastilele ei. "A fost un act impulsiv, n-a ştiut de fapt ce face. Pentru că ei, la nouă ani, nu au conceptul ireversabilităţii morţii", spune medicul.

Cei mai mulţi pacienţi de la centru au însă între 14-16 ani. Principala metodă de sinucidere sunt pastilele. Medicul crede că părinţii trebuie să înţeleagă câteva moduri în care pot preveni eventuale tentative de suicid la copii. "E foarte important climatul familial. Să comunici. Doi, trebuie să fie grijă legată de dezvoltarea emoţională la copii. Trebuie mare atenţie la ce cuvinte folosim în preajma copilului. Pentru că tu eşti obosit, vii de la muncă şi poate foloseşti cuvinte foarte dure. Sunt cuvinte care modelează destine. Pe patul de spital, unii copii îmi spun: "Am făcut ce am făcut pentru că m-a numit mama curvă".

Apoi, părintele trebuie să cunoască stagiile fragile ale copilului. Care sunt particularităţile. Să ştie de ce trânteşte un adolescent o uşă sau de ce spune unele lucruri. Pentru că tu crezi că i-ai dat tot, dar el tot spune "nu-mi dai niciodată nimic". Asta e de fapt tipic pentru adolescenţi", spune medicul.

Unde greşeşte presa

Elena Brănaru mai crede că mediatizarea pe un ton romanţat al poveştilor unor persoane care se sinucid poate fi un factor care favorizează tentativele la tineri.

"Problema e că se dă în detaliu cum s-a spânzurat, ce a înghiţit, ce a făcut. Cred că mulţi au cochetat cu ideea sinuciderii după mediatizarea cazului Mădălinei Manole. Noi am primit un număr foarte mare de telefoane în perioada aceea. De la oameni care spuneau: "O să fac şi eu ca ea. Dacă ea care a avut totul şi a făcut asta, ce să mai zic de mine?". Asta se întâmplă când prezinţi romanţat, că avea de toate, copil, soţ, vilă şi totuşi şi-a luat viaţa", e de părere Elena Brănaru. SUPRAVIEŢUITORII Două cazuri care au zdruncinat România Geta Costache nu mai vrea să audă nimic de la nimeni. "Abia am mai ieşit la liman", spune femeia. "Toată lumea spune că te ajută să treci peste asta, dar nu fac nimic de fapt pentru tine. Tot ce contează e să fie familia alături de tine. S-au spus atâtea minciuni şi din partea celor care ne cunosc, şi din partea celor care nu te cunosc. Fără să întrebe măcar. Pentru că totul pică pe părinte. Numai părintele ştie cum a fost copilul lui şi ce s-a întâmplat", e tot ce poate spune femeia. E doar o infimă parte din ce a trăit în ultimii ani. Sinuciderea lui "Ralph" Acum patru ani, în mai 2007, fiul Getei Costache, Bogdan, în vârstă de 17 ani, sărea de la geamul profesoarei sale de română, cu care avea o relaţie amoroasă. Tragedia lui intra în maşinăria presei care a tocat motivele sinuciderii tânărului, pe toate feţele.

S-a scris şi televizat că joi, 24 mai 2007, Bogdan - poreclit "Ralph" de prieteni - s-a dus la şcoală şi că la finalul orelor s-a învoit. Că în jurul orei 13.30 a ajuns la garsoniera profesoarei şi iubitei sale. Potrivit declaraţiilor date ulterior anchetatorilor de aceasta, în momentul în care Bogdan a ajuns la ea, a reluat o criză de gelozie din seara precedentă. Femeia l-a întrebat dacă vrea să mănânce, iar el ar fi răspuns: "Nu, îmi vine să plec!". Apoi "a sărit ca în piscină", i-ar fi povestit Getei Costache, după tragedie, profesoara de română. Astăzi, Geta Costache spune că s-a dedicat fiicei sale, care a ajuns la liceu şi că nimic altceva nu mai contează. "Şi-aşa suntem cum suntem" La un an de la moartea lui "Ralph", un alt caz de sinucidere al unei adolescente umplea primele pagini ale ziarelor. Andrada Mocănescu, o tânără de 12 ani, sărea de la etajul zece al blocului din Pantelimon unde locuia cu bunicii, iar tragedia ei punea în lumină "curentul emo". Tinerii trişti, cu părul lăsat peste ochi şi care compuneau versuri despre depresie erau instantaneu catalogaţi drept "un pericol pentru ei înşişi".

În spatele blocului unde a locuit Andrada nu există vecin care azi să nu-şi amintească momentul morţii fetei. Un bătrân arată către scara la care locuia fata şi dă detalii, chiar şi azi, morbide. La etajul zece, bunicul Sandu Ciocan vorbeşte calm. De alături, un băieţel care se joacă şi strigă, cu un zâmbet: "Andrada? Andrada a murit!". "Mama ei vrea să treacă mai departe, nu mai vrea să răscolească. Că şi-aşa suntem cum suntem...", spune bătrânul.

Acum trei ani, anchetatorii găseau să declare, din mărturiile vecinilor de bloc, că Andrada şi-ar fi pregătit în amănunt sinuciderea. Că a lipsit de la şcoală, a aşteptat să ajungă mama acasă, a urmărit-o pe fereastră până când a intrat în scara blocului. Şi apoi s-a aruncat în gol. Mama sa, educatoare de profesie, a refuzat apariţii publice. Astăzi, spune bunicul, femeia lucrează la o grădiniţă particulară şi încearcă să meargă mai departe, în tăcere. PE FIR Motivele unor crize

Potrivit raportului întocmit între 2009 şi 2011, la deschiderea liniei de urgenţă pentru adolescenţi sinucigaşi s-a înregistrat un număr record de apeluri, 2300 fiind numai în noiembrie 2009. În iulie 2011 s-au înregistrat 913 apeluri. Specialiştii spun că de fapt, în timp, s-au triat apelurile false de cele reale.

Statisticile creionează şi motivele pentru care tinerii sună la linia de urgenţă. De departe, pe primul loc se află problemele la şcoală şi cele cu părinţii. Printre motivele invocate sunt şi câteva care stârnesc fiori. În noiembrie 2009 un adolescent a sunat la linia verde invocând că vrea să se sinucidă pentru că "a fost exmatriculat pentru că a fost prins în toaleta şcolii făcând sex cu sora lui, la ameninţările colegilor". Un alt apel de la o tânără e înregistrat cu următorul motiv: gânduri suicidare, este violată de tată. Altcineva a sunat deoarece "nu ştia ce să facă, a ingerat o tabletă de Viagra".