Constantin cel Mare. „Pacator Orbis” vs „Restitutor Orbis ”. Două viziuni politice la cumpăna secolelor III-IV d.Hr. De ce nu s-a menținut Imperiul Roman?

„Pacator Orbis” și „Restitutor Orbis ” sunt titluri atribuite de istoriografie unor împărați romani care au fost considerați drept exponenții unor strategii diferite. Primul a fost împăratul Aurelian, ultimul împărat de dinaintea începutului anarhiei militare și celălalt a fost împăratul Constantin cel Mare, cel care a încercat să readucă Imperiul Roman la prestigiul din timpul lui Traian.

Pacator Orbis - Împăratul Aurelian

Împăratul Aurelian a început să domnească în anul 270 d.Hr. I-a succedat împăratului Claudius al II-lea Gothicus care murise după o luptă câștigată cu goții, la Abrittus, Razgradul din Bulgaria de azi. Claudius domnise numai doi ani, din 268, iar moartea fusese din cauza ciumei, deși, teoretic, armata romană câștigase confruntarea militară cu goții. Dar oare ce probleme avea Aurelian? Claudius domnise prea puțin ca să conteze în strategie. El fusese urmașul a doi împărați care domniseră împreună, Valerianus și și Gallienus, din 253 și până în 268 d.Hr. Se consideră că împăratul Filip Arabul și împăratul Gallienus fuseseră ultimii care reparaseră fortificațiile limesului din Dacia Romană.

Prima problemă a lui Aurelian era reprezentantă de revoltele interne. Gallia avea deja împăratul ei, pe nume Tetricus. Aurelian a reușit să îl învingă pe uzurpator. A urmat apoi revolta celui mai important centru caravanier, centrul nodal al circulației mărfurilor și persoanelor, Palmyra, în Siria de azi. Adică orașul antic pe care, acum câțiva ani, talibanii radicali islamiști l-au pus la pământ făcând să dispară o comoară a arheologiei mondiale. Palmyra se revoltase sub regina Zenobia, dar Aurelian reușise să readucă orașul și regiunea sub control roman.

Aurelian a luat decizia să se retragă din Dacia. Limesul dacic, după opinia mai multor istorici nu respecta neapărat un criteiu militar, dorea să înglobeze o mare parte a populației în curs de romanizare. Zonele din Dacia Porolissensis și din Dacia Malvensis erau supuse penetrației yazigilor, respectiv goților. Aurelian voia granițe sigure, în Africa și Orient, să fie reprezentate de deșerturi iar în Europa de fluvii, adică Rhin și Dunărea. El a creat la sudul Dunării Dacia Mediterranea și Dacia Ripensis, iar Moesia Superior și Inferior au fost numite Moesia Prima și Moesia Secunda.

Restitutor Orbis Romanus - Constantin cel Mare

Constantin cel Mare este împăratul care tranșează în favoarea lui ultima din cele trei tetrahii (tetarhia fusese sistemul inițiat de către împăratul Dioclețian în 282 d.Hr.). Constantin cel Mare îi succedase tatălui său, Constantius Chlorus în 306, dar după înfrângerea lui Maxentius în 312 și a lui Licinius în 324 d.Hr., a rămas singur împărat până la moartea sa în 337. El a construit în 330 Constantinopolul, intuind că pentru a reface lumea romană trebuia să fie atent în Orient.

În 328 d.Hr. a construit podul între Sucidava-Celei, Corabia de azi și Oescus-Ghigen, Bulgaria de azi. A refăcut drumul până la Romula-Reșca de azi în Olt și a construit între Drobeta și Barboși-Galați un val de pământ, numit Brazda lui Novac (trece prin cartierul cu același nume al Craiovei de azi), înglobând Oltenia și Muntenia în autoritatea Romei.

Numele de Restitutor Orbis Romanus este dat indirect de către nepotul său, împăratul Iulian Apostatul, istoric de ocazie care îi atribuia lui Constantin, unchiul lui spusele: „recucerind, sunt mai vrednic decât Traian, fiindcă este mai greu să recucerești ceva pierdut decât să cucerești prima oară”.

Creștinismul - „asul ” lui Constantin cel Mare

Creștinismul a fost folosit de Constantin cel Mare după Sinodul de la Niceea din 325 (anterior îl legalizase la Mediolanum-Milano în 313 alături de Licinius) să omogenizeze Imperiul, dar apariția Constantinopolului, la întretăierea dintre Europa și Asia, unde astăzi este Istanbul, nu a făcut decât să accentueze și mai mult diferențele dintre Est și Vest în Imperiul Roman, drumul spre divizare fiind întârziat până spre sfârșitul secolului al IV-lea cu puțin peste o jumătate de secol, de la moartea lui Constantin cel Mare, la 22 mai 337 d.Hr.