Marian Nazat, avocat și scriitor, evocă, pe blogul personal, figura extraordinară a lui Brâncuși, „văzută” de Sanda Cordoș în volumul Ion Vinea, un scriitor între lumi și istorii (Școala Ardeleană, Editura Școala Ardeleană, Cluj-Napoca, 2017). Atenție, opiniile brâncușiene despre opera marelui Michelangelo sunt șocante! Îmblânzite, însă, de sfaturile pe care Bârncuși le oferă tinerilor săi amici în domeniul dragostei. Țineți-vă bine!

Nimic nu-i mai ațâțător decât un volum memorialistic. Ca și  monografiile dedicate personalităților ori personajelor care au însemnat ceva pentru o epocă, pentru o țară… Găsești acolo ceva din  fiorul vieții stinse demult, din tumultul ei apus. Oamenii importanți sunt reînviați deodată, cu înălțările și prăbușirile lor, cu  fețele neștiute altfel. Ai senzația că pășești într-o lume de basm sau de infern, după ce o ființă cu o  baghetă magică a făcut posibilă o asemenea vrăjitorie. Călătorești în timp, printre inși cunoscuți din însemnările altora, și exercițiul acesta de imaginație  te poartă ca niște aripi fermecate. O astfel de carte este cea a Sandei Cordoș, intitulată Ion Vinea, un scriitor între lumi și istorii[1]. Ei bine, din paginile acesteia am aflat povești cu duiumul, care mai de care. Inclusiv despre  Constantin Brâncuși, asupra căruia voi  zăbovi nițel, cu acele pasaje care ni-l înfățișează altcumva.

De pildă, mitologicul său atelier din Impasse Ronsin, în Montparnasse, este descris în detaliu de gazetarul și poetul cu un destin atât de zbuciumat: „Pe lespezi, pe socluri,  și piedestale se înălțau sculpturi ciudate care păreau smulse cu sapa trecutului îndepărtat. Străluceau opriți în  spațiu cu o lumină de basm, poeți și păsări de metal, ideal de simple și de vii în nemișcarea lor, în care se  răsfrângeau orele. Toate se desprind aici pe un fond răvășit, ca o năruire  de minerale într-o peșteră cu stalactite și stalagmite în care lacurile moarte sunt metale semănate la întâmplare, iar zborurile și gesturile au încremenit  în penumbra de veacuri”. Aici, în spațiul acesta strâmt, se întâlnea o anumită protipendadă culturală a Parisului, iar faimosul nostru compatriot o „ospăta cu teorii de artă și ades și cu de-ale mâncării.”[2]

Tinerii veniți în vizită, între care dadaiștii[3]  Tristan Tzara  și Marcel Iancu, se desfătau, „regăsindu-și  propriile insolențe și icononclasme” în părerile genialului gorjean despre operele  fundamentale din istoria artei. Spre exemplu, ne spune tot Vinea, în opinia amfitrionului, „Madeleina e cea mai urâtă biserică din Paris”, iar Michelangelo are parte de o judecată teribilă: „Nimic mai urât decât aceste exhibiții de biftecuri, care  sunt statuile lui cele mai celebre ! Nimic mai lesne și mai inestetic decât să exprimi forța în sculptură… Rareori am văzut ceva mai idiot decât Ie fameux Moise!” Da, fiindcă „sculptura […] e închisă în materialele care o  conțin. N-ai decât să ghicești ce zace în ele, să le dai drumul ca la niște domnițe fermecate…  Dar pentru asta trebuie să o  iei  binișor… să nu le trezești prea devreme… il ne faut pas étre une brute.Și autorul Coloanei Infinite povestește cu  sarcasm episodul refuzului realizării statuii lui Spiru Haret, pe care i-o comandase „un ministru român, dintre  ăi subțiri”.  Explicația este memorabilă: „Ținea morțiș să-i fac un bonom după fotografie… Haret era un omuleț cu cioc, cu cap țuguiat,  cu mustățile  prelungite… Ministrul voia să-i fac eu asta… o  momâie pe care s-o cinstească ciorile…”.

Dar olteanul,  pentru care Maria Tănase făcuse o adevărată pasiune amoroasă, era  și un om de lume, „geniu al deghizării, apărea în chip de cântăreață de stradă sau ca satrap oriental, cu un vechi covor persan pe spate și coliere de zurgălăi, astfel că iluzia era perfectă.”[4] De aceea,  nu mai mira pe nimeni că „la  trei dimineața, Brâncuși, ca un stâlp de cabaret, conducea un șir de dansatori care trecea peste mese, cobora scările, le urca iar și trecea din nou peste mesele noastre, și toată lumea bea șampanie. El cânta  un cântec românesc, iar «fetele» cântau refrenele la modă ale lui Mistinguett.”[5]

Ion Vinea, cândva deputat de Roman în Parlamentul României[6], ne mai dezvăluie că scormonitorul în piatră  din Hobița își îndemna mai  tinerii  săi prieteni, când se îndrăgosteau, să ia aminte la povața sa: „Iubește-o, dar de  departe… și lasă restul pentru fetele din cartier… Iubirea e  cu  totul altceva… femeia iubită eu nu vreau s-o văd în atitudini fiziologice… o port în gândul meu, un an, doi, trei… Pe  urmă îmi trece și iubesc pe alta: un vis, mereu același vis,   dar  care  nu se împlinește.”[7] Deloc surprinzător, întrucât el credea fanatic că „ideea e întotdeauna mai puternică decât realitatea.”

Toate astea le-am descoperit în volumul dedicat unui spirit ales[8], întemeietor și conducător de gazete interbelice, cel care mărturisise cândva, în asfințitul destinului său tragic : „Sunt ca un cal slăbănog și părăsit pe drum. Aștept lupul sau goarna  sau jupuitorul să-mi grăbească destinul”…

[1] Editura Școala Ardeleană, Cluj Napoca, 2017

[2] Ion Vinea,Venin de mai

[3] Sașa Pană îl citează pe Jaques Riviere, care scria în Novelle Revue Français că mișcarea Dada este „instrumentul finanței germane pentru destrămarea  Franței  victorioase” (în prezentarea cărții lui Tristan Tzara, Primele poeme și Insurecția de la Zürich, ed. Cartea Românească, 1971).

[4] Jean-Paul Crespelle, Viața în Montparnasse în timpul marii epoci 1905-1930

[5] Robert Mac-Almon, scriitor american

[6] În perioada 1928-1932, din partea Partidului Național Țărănesc

[7] La fel gândea și Franz Kafka, un client  obișnuit  al bordelurilor din Praga, el suferind de ceea ce Freud a numit „sindromul  Madonna (Târfă).” Adică, orice femeie virgină (castă) era considerată potrivită de soție, dar nepotrivită  pentru sex,  celelalte fiind curve (a se vedea cartea lui Robert Schnakenberg, Viața secretă a marilor scriitori). De altfel, cehul va nota în jurnalul său o frază în stare să-i oripileze pe conservatori, pe susținătorii familiei tradiționale: „Coitul este pedeapsa pentru fericirea de a fi împreună.”

[8] Ion Vinea a înființat revista Contimporanul în  1922, apoi a fost ba director, ba publicist  la  Facla, Evenimentul  zilei, Chemarea, Cuvântul, Luptătorul, Adevărul, Glasul patriei...

Te-ar putea interesa și: