Stabilit de decenii bune în Germania, Jean Maurer (68 de ani), fiul fostului lider comunist Ion Gheorghe Maurer, a scris într-o postare pe Facebook care abundă în ironii, modul cum a părăsit România precum și unele dezvăluiri despre „gașca beizadelelor" din care a făcut parte împreună cu Nicușor Ceaușescu.

Redăm în integralitare misiva lui Jean Maurer precum și asigurările sale că dezvăluirile vor continua. În total vor fi cinci părți din amintirile fiului unui fost important lider comunist.

 

„Good morning Germany !

Dar doar pentru încă puțîn timp !

Partea I-a. Părăsesc cu plăcere această țară care, dacă mă uit înapoi și analizez la rece, de fapt mai mult mi-a luat decât mi-a dat. Sigur, a fost alegerea mea dar combinată covărșitor cu ajutorul neprecupetit al Securității și al unei tovarășe, pe numele ei mic Elena. Pe numele mare C.....scu. Să zicem Costachescu. Germania nu m-a chemat prin mirajul unei vieți mai bune, ci prin refugiul pe care sperăm să-l găsesc în fugă mea de repercusiunile care începuseră apocaliptic și aberant din partea sus numitei Instituții, pe motiv că eram prieten cu Nicu, fiul familiei Costachescu, familie dominatoare într-o anumită perioada de mari împliniri în România.

Nu numai că eram prieten cu acest băiat care nu avea voie să aibă orice prieten sau nevasta, ci numai pe acei care treceau niște teste de bună purtare și moralitate comunistă, teste imposibil de trecut, indiferent de aptitudini, pe motiv că erau analizate după bunul plac al tovarășei Costachescu în funcție de gradul de constipație avut de dimineață, dar mai eram și eu la rândul meu progenitura familiei Zidaru, vechi lord (că baron sunt ăștia de astăzi) comunist cu veleități de mentor pentru țăranii ajunși și cu nuanțe de dizidența ipocrito-oportunistă, care îl cam supără pe Nea Costachescu. (groaznică frază, dar sunt mândru de mine că am putut s-o scriu până la capăt ! Frază se poate decodifica de către cei care cunosc codul !) Astfel, pacatuiam din două motive esențiale: o prietenie prost aleasă și o apartenența prost ne-aleasă, că doar nu eu am decis când s-o seducă (popular babardeasca, pentru cei din Ferentari și Berceni) taică-meu pe maică-mea, că să iasă un bou că mine.

Deci căutăm refugiu și protecție, iar protecția era pur și simplu dată, că nu puteam să fiu săltat chiar atât de ușor de pe stradă prin RFG.

Dar de ce îmi era o frică teribilă că puteam să fiu săltat de pe stradă, sau mai rău, călcat de o mășînă fără frâne din fabricația Instituției mai sus amintite ? Pentru că astfel se dădea o mustrare cu avertisment, un fel de cartonaș galben care era mai mult roșu decât galben, mai multor neascultători: tată Zidaru, semi-dizident mai mult prin casă și pe la vanatorile cu prietenii lui falși, mie că eram mai spurcat la gură, și în final lui Nicu care numai influențabil nu era, dar dădea bine să se știe că ar fi și că a nimerit sub influență rea a Zdarestilor !

Când după ce gașcă beizadelelor tinere a fost spartă și Nicu trimis la Sibiu pentru recalificare, iar mie mi s-a instaurat pentru vreo doi ani un fel de izolare la domiciliu, am hotărât să aleg calea pribegiei într-o țară vestică a cărei limba o vorbeam perfect și mai aveam și ceva neamuri rătăcite pe acolo. Doar nu era să mă duc în Elveția unde pitzigaiesc aia de te doare capul și unde toate cuvintele se termină în " li " . Cam cum ar fi la noi "florili, paduchili, pasaricili, gagicili, și lilili, până când aduci proastli în pat, mă rog paturili"

Deci opțiunea prin eliminare a rămas că Germania va fi țară visurilor mele unde am și ajuns în Januarie 1989, adică la tzanc înainte de marea îmbulzeală și lovitură de stat din România.

Nu va este frică că nu se termină aici ! Mai urmează: Partea a II-a: fugă peste granița, vindecand un colonel de psoriazis Partea a III-a: germanizarea și de ce nu au florile miros la nemți Partea a IV-a: bilanț final, cu concluzia că atât salamurile cât și cârnații nemțești au identic același gust, nemții nu au umor și cele mai multe nemțoaice sunt fierte în pishat. Partea a V-a: ce vreau eu de la viață, acum că sunt spre sfârșitul ei și nu îmi mai pasă de ea", scrie Jean Maurer.