Chiar trunchiate, tălmăcite pe genunchi și doldora de o curvăsărie politică selectată cu o mână mânjită parcă de cerneala ziarelor populare, primele transcrieri WikiLeaks sunt ilustrative pentru un anume fel de a fi al neamului.
Denotă infamie, pizmă, vocație a bârfitului, plăcerea de a șușoti interesat, fanfaronadă. Și dorința de a-l vedea pe celălalt umplut de ridicol, făcut de rușine, anihilat, la pământ. Iar toate aceste mizerii trădând condiția românească nu sunt măturate sub preș, ci etalate cu mândrie, în fața importanților musafiri care ar dori să ne cunoască mai bine, prin urmare, stau și ei de vorbă cu unul - cu altul.
Dacă înlocuim - pildă la îndemâna oricui, aici, la porțile Orientului -, Ambasada SUA cu Sublima Poartă, găsim interesante elemente de continuitate din vremile româno-moldo-vlahilor, când ilustrul Dimitrie Cantemir săvârșea o istorie închegată a neamului, și până azi. A aduce plângeri împotriva consângenilor la Poartă Otomană devenise un obicei al blagorodnicilor și cinstiților boiari. Cu jalbe și anaforale bine ticluite, marii noștri dregători picurau otrava izvoadelor în urechile otomanilor.
Așa făcea stolnicul, dezvăluind bucatele cu care se îndestulează cel demn de caftanul domnesc, hatmanul – socotind oștirea care se bucură de încredere, logofătul – punând șoaptă peste șoaptă din cancelarie atunci când lipseau și domnul, și mitropolitul. Uniți în mișelie, dar fiecare pentru el la o adică, marii boieri se turnau unii pe alții cu pricepere și râvnă, ignorând proverbul turcesc „cel ce bârfește cu tine, te va bârfi pe tine”. Preluau, pe rând și din proprie inițiativă, rolul „retinelor și timpanelor” turcești, transformându-se în informatorii despre care scrie Cantemir, spre veșnică amintire - și desfătarea altui cărturar de geniu, Ion D. Sîrbu -, în „Istoria creșterii și descreșterii Imperiului Otoman”: ai noștri clevetitori erau la fel de prompți precum Bazar-Efendi (cei ce țineau socotelile iarmarocului, spre știința poliției), aidoma celor ziși Teșcheregi-Efendi (iscoade locale, a căror principală preocupare era denunțul), la fel de pricepuți în intrigi și în zavistii precum Divan-Efendi (gurile-rele ale curții și ale haremului).
Mai încoace, constatăm că ai noștri se calcă pe picioare pentru a-i informa pe americani de aspecte fără de care aceștia n-ar fi priceput esența clasei politice românești: aceasta cuprinde halucinații cu băutură și cu concubinaj, evocate de regele stenogramelor românești, personaj cunoscut anterior ca ziarist; un președinte care, până la dezmințirea fermă și cu probe, părea că se joacă de-a puterile în stat, amenințând că dă drumul la dosare; un șalanger, Geoană, care se crede Number One și susține că, în materie de viziune, o are mai mare decât a lui Băsescu; un viitor președinte (ei, hai, mai glumim și noi!) Antonescu, un leneș care muncește, dacă are chef, două ceasuri pe zi și un următor premier (vezi paranteza anterioară), Ponta, făcut arșice de un tinerel.
Poate că n-am înțeles manipularea colosală din WikiLeaks identificată de analiștii autorizați ai nației. Nici faptul că, după două decenii de când președintele României primea mii și mii de telegrame din toată țara, despre alt șef al statului se zice acum, pe la colțuri, că ar fi dat, la rândul său, mii și mii de telegrame presei care trebuie. Probabil că nu înțeleg cât de bine pică acest serial al delațiunilor pentru Cotroceni și cât de prost pentru ceilalți.
E posibil să mă fi lăsat flerul, de l-oi fi avut, și-n privința mutărilor de la noua Realitate (Columbeanu și Zăvoranu pe post de Stancu). După cum nu m-am învrednicit nici măcar să aflu dacă Măcelaru - bodyguard-ul care le zicea printre dinți ziariștilor, care pândeau sediul Realității duminică seara, „pișaților, lua-v-aș beregățile!” - era al lui Vîntu sau al lui Ghiță. Ceea ce știu însă este că, trucate, periate sau frivole, telegramele trimise Departamentului de Stat nu sunt despre alții, ci despre noi. S-ar spune, despre cei mai buni dintre noi. Aleșii.
Recomandările noastre
