Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește-ne pe Google News
Pe locuitorii din preajma frontierei de vest a României îi despart nu numai o graniţă de stat, ci în primul rând gradul de civilizaţie şi grija pentru propriile case şi pentru domeniul comunităţii.
Românii şi ungurii care locuiesc de-o parte şi de alta a frontierei de vest trăiesc o realitate paralelă. Îi despart mai puţin de 10 kilometri. Vorbesc limbi străine, dar înţeleg, fiecare, vorba celuilalt, pentru că, la aşa o distanţă infimă, limbajul se contopeşte.
Ceea ce-i desparte cu adevărat este civilizaţia. Gazonul din faţa casei unuia lasă loc, în cealaltă ţară, unor bălării ruşinoase, asfaltul neted se transformă în gropi şi pământ, faţadele spilcuite devin, peste graniţă, igrasii şi tencuială picată.
De-o parte şi de alta a frontierei, realitatea e diferită de la felul în care creşte iarba, până la animalele sălbatice care sunt mai multe, mai grase şi mai vioaie la unguri, în timp ce în România ai spune că nişte oameni flămânzi au prins şi iepurii, şi căprioarele şi le-au mâncat.
Chiar dacă în ambele sate trăiesc oameni simpli, care-şi văd, teoretic, de propriile gospodării, cu ceva grădină în spatele curţii, cu câteva animale în poiată, satul românesc a împietrit undeva după război, în timp ce satul unguresc a ţinut, cu paşi abili, trendul veacului al XXI-lea. Pe case vezi aparate de aer condiţionat, ferestre izolante, termopan cu canaturi din lemn. Nu e casă fără o cutie galbenă în gard, ceea ce reprezintă primul semn al civilizaţiei: prezenţa gazului metan. Nu poţi vedea casă neîngrijită. În fiecare an, ungurii îşi bibilesc faţadele ca să arate bine: le zugrăvesc, le curăţă de praf şi au grijă să nu se strice.
Vorbim despre realitatea unor oameni care locuiesc la graniţa României cu Ungaria, unii la Cenad, în România, alţii în Kiszombor, primul sat maghiar de după graniţă. Concluzia nici că putea fi rostită mai bine decât de un poliţist de frontieră român: „Diferenţa dintre două sate, unul românesc şi altul maghiar, stă în WC. La noi, acesta e încă în faza de latrină din capătul curţii, în timp ce ungurii îţi dau senzaţia nu numai că au inventat apa caldă de care ai noştri încă nu au auzit la ţară, dar şi că au inventat trasul apei la toaletă“.
UNGARIA Ţine de mândria naţională ca satul să arate frumos
Traseul din România, din Timiş, în Ungaria l-am făcut fără a ne uita cu multă atenţie la binecunoscutul peisaj. Depăşim gropile din asfalt, lăsăm în urmă casele mâncate de igrasie şi ieşim din ţară. În jur de 10 minute de rulat cu maşina regulamentar, şi dăm de prima localitate maghiară, Kiszombor.
Senzaţia de „altă lume“ persistă însă de la primul metru din Ungaria. În satul Kiszombor, casele arată ca decupate din reviste. Galbene sau albe, cu acoperişuri perfecte, fără nicio crăpătură pe faţade, înconjurate de verdeaţă atent îngrijită. Călătorul are în faţă imaginea unei fotografii „de Occident“: verde pe jos, zidărie în culori pastel, acoperiş roşu şi cer albastru.
Pe lateralele şoselei vedem pistele pentru biciclete. Acelea pe care şi bănăţenii spun că şi le doresc, dar nu mai apucă să le continue. Câmpia e cultivată. Nu vezi fir de buruiană. Satul apare perfect aliniat. Casele sunt perfect simetrice. Departe de opulenţ a unora dintre localităţile româneşti, acestea par să se fi înscris la un concurs gen „cea mai îngrijită gospodărie de pe stradă“.
Gazonul este mereu perfect tuns
Din drumul naţional care face legătura între România şi autostradă, de-o parte şi de alta a străzii satului Kiszombor, se desprind două fâşii perfecte de gazon. Fiecare maghiar îşi îngrijeşte cu sfinţenie verdele din faţa casei, de parcă în caz contrar l-ar paşte vreo pedeapsă cruntă. Paralel cu axa drumului, trotuarul din faţa caselor e perfect desenat, cu un asfalt ce dă senzaţia că abia a fost turnat. Totul arată ca tras cu rigla, cu crizanteme pitice, galbene în faţa casei, ca nişte buline colorate pe gazonul perfect tuns.
Stând de vorbă cu un localnic aflăm că ţine de mândria naţională ca satul să arate „frumos“ şi de aceea fiecare cetăţean se îngrijeşte să fie bine. Regi Maro ucza, numărul 17, este adresa lui. Un gard înalt de doi metri din lemn băiţuit şi lăcuit, cu o casă albă, cu pereţii drepţi, proaspăt zugrăviţi. Proprietarul, pe numele său Szep Istvan, un inginer agronom de 65 de ani, locuieşte aici cu familia de două decenii. Casa ungurului are trei camere, bucătărie, baie şi alte dependinţe, apă, canalizare, gaz, cablu TV şi internet.
„O dată la două săptămâni mă ocup de iarbă. Vara trebuie tunsă săptămânal, căci numai aşa se îngrijeşte. E ruşine să ai în faţa casei iarba netăiată. Eu am plantat şi brazii, şi tufele de flori“, explică Szep Istvan, din dreptul casei păzite de un câine la fel de bine îngrijit.
Szep Istvan, locuitor din Kiszombor: "O dată la două săptămâni mă ocup de iarbă. Vara, trebuie tunsă săptămânal, căci numai aşa se îngrijeşte. E ruşine să ai în faţa casei iarba netăiată. Eu am plantat şi brazii, şi florile."
KISZOMBOR. Szep Istvan, în faţa casei lui de la adresa Regi Maro ucza, nr. 17
ROMÅNIA Gropi şi scaieţi de un metru pe marginea şoselei
Am ajuns să ne întrebăm ce simte străinul care intră în România pe la Cenad. Probabil ceva între oroare şi milă, după ce lasă în urmă disciplina maghiară şi atenţia cu care e îngrijit fiecare metru pătrat de proprietate.
În Cenad, asfaltul începe brusc să hurducăie maşina şi, ca într-o vrajă, pe marginea şoselei răsar gropi înnoroiate în pământul strivit de roţile tractoarelor. Gazonul de la 10 kilometri distanţă sa transformat miraculos aici în scaieţi şi bălării înalte de trei sferturi de metru, conturând peisajul „sălbatic“ ce se potriveşte de minune cu casele care nu au mai fost zugrăvite cu zecile de ani.
În stânga şi în dreapta drumului, construcţiile se degradează: casele par bolnave de lepră, bucăţi din ele se desprind şi cad la pământ, amestecându-se cu noroiul. Culorile pastel au fost înlocuite cu griuri triste, de la trotuarul de pământ, soclul casei, pereţii, ţiglele şi până şi plantele netăiate din faţa caselor, pline de praf. Dacă tot e chiriaş, nu are rost să facă reparaţii
Cenad, Strada Principală, nr. 1.545, una dintre primele case din sat. O casă de cărămidă uscată la soare, construită acum 100 de ani, crăpată pe alocuri şi care poartă vag amintirea florilor îngrijite de primii proprietari.
Locatarul ei, Viorel Grozav, este zidar şi are 27 de ani. Din moment ce stă în chirie, nu-l interesează nici micile reparaţii, nici tencuiala căzută sau smocurile de buruieni crescute peste măsură în faţa casei. Om simplu, ţăranul român poartă trening, şlapi, nu are maşină, nu are nici măcar căruţă, ci o „ţoaglă“ (bicicletă - n.r.), cumpărată second- hand din talcioc.
Toaleta este o latrină, în capătul curţii. Din moment ce casa e dotată cu două bucătării, îl întrebăm dacă e racordată la alimentarea cu apă. „Ce apă? Fiţi serioşi! Da, casa are apă în curte, adică, dacă avem nevoie, ieşim cu găleata, cu vailingul, cu sticla şi umplem. Nu am nici telefon fix, nici gaz, dar m-am legat la cablu TV şi internet“, spune Viorel. Zidarul e prea ocupat ca să se dea pe internet.
Un gard relativ scorojit, cu sârma ruginită, acoperită de o vopsea galben-ocru, şi o poartă cu broasca cârpită cu tablă delimitează casa de trotuar. Acesta e de fapt o adună tură de pietriş care aminteşte vag de betonul care ar fi fost aici turnat. Până în strada mare, iarba e netunsă cu lunile şi înaltă până la genunchi. Viorel Grozav susţine că taie lunar „gazonul“ şi că pomii aproape uscaţi din faţa casei sunt pruni cu rod, iar boschetul alăturat, o tufă de trandafiri.
Viorel Grozav, locuitor din Cenad: "Ce apă? Fiţi serioşi! Da, casa are apă în curte, adică, dacă avem nevoie, ieşim cu găleata, cu vailingul, cu sticla şi umplem. Nu am nici telefon fix, nici gaz, dar m-am legat la cablu TV şi internet."
CENAD. Viorel Groza, chiriaşul de pe Strada Principală, numărul 1.545
