Cartea cuprinde articole scrise de Alina Mungiu-Pippidi în perioada 2005 – 2012 şi publicate iniţial în "România liberă", "Dilema veche", "22" sau difuzate prin "www.ziare. com". Stilul îl recunoaştem imediat: nervul publicistic, spiritul critic caustic, dus până la cruzime, folosirea dezinvoltă a numeroase informaţii culturale, cosmopolitismul, viteza de tren accelerat a dezvoltării oricărei argumentaţii – totul poartă marca tinerei din Iaşi care a venit după 1989 la Bucureşti şi… l-a cucerit. Alina Mungiu se străduieşte, de mai mult timp, să fie şi dramaturg, dar piesele sale sunt monoton-stridente şi, culmea!, în afară de faptul că scandalizează, mai şi plictisesc. Adevărata ei vocaţie este publicistica, totdeauna ofensivă şi uneori agresivă. Alina Mungiu are o luciditate înspăimântătoare, al cărei fascicul îl plimbă asupra ţării, aşa cum plimbă un gardian lumina reflectorului asupra curţii unei închisori..
Publicistei îi lipsesc răbdarea şi generozitatea de a valorifica ceea ce este bun la contemporanii ei. Remarcă numai şi numai ceea ce e rău şi, pe deasupra, este nemiloasă. Dacă te-ar vedea înecându-se ar fi în stare – eu, cel puţin, aşa mi-o închipui – să-ţi ţină chiar atunci, de pe mal, un discurs despre neghiobia pe care ai făcut-o intrând în apă fără să ştii să înoţi. Culmea cruzimii a atins-o scriind, a doua zi după moartea lui George Pruteanu, un articol despre ratarea lui multiplă şi irevocabilă. M-a uimit atunci nu impietatea publicistei, ci opacitatea ei. George Pruteanu a făcut (cel puţin) operă de pedagogie, învăţândui pe români să vorbească mai bine româna. Asta nu contează?
La întrebarea din titlul cărţii, "De ce nu iau românii premiul Nobel" (scrisă fără semnul întrebării, ceea ce demonstrează încă o dată că autoarea se mulţumeşte cu propria ei explicaţie), aş răspunde: fiindcă prea mulţi dintre ei sunt, ca Alina Mungiu, incapabili de entuziasm.