Înaintea ședinței, presa a luat cunoștință de o nou scrisoare a Gabrielei Firea împotriva lui Liviu Dragnea, mai veninoasă decît celelalte, semnalînd o ascendență a urii manifestate de primărița Capitalei, pe cale de a deveni isterie, semn că Războiul asumat de fosta noastră colegă de breaslă a depășit deja hotarele politicului pentru a fi trecut în zona psihologiei abisale. Nu mai departe, zilele trecute, Ecaterina Andronescu dădea fuga pentru a-l mustra pe Liviu Dragnea la Realitatea tv, postul care duce o campanie de o rară tendențiozitate împotriva președintelui PSD. Corina Crețu, uitînd că e Înalt Funcționar al Uniunii Europene, și nu Mița din D-ale carnavalului, cea cu vitriolul pregătit pentru Nae, s-a năpustit împotriva conducerii PSD, întrun turneu fără alt rost prin România decît cel al implicării în Războiul intern din PSD. Corina Crețu e scoasă din minți că Liviu Dragnea refuză s-o pună pe lista de candidați a PSD la europarlamentare. Și ceilalți lideri care se războiesc cu Liviu Dragnea au plecat de la un gest de Jupîn al lui Liviu Dragnea.

Adrian Țuțuianu a fost dat afară din postul de ministru al Apărării. Gabriela Firea a fost boicotată de oamenii lui Liviu Dragnea din Consiliul local al Capitalei. Ecaterina Andronescu a fost trasă pe sfoară în chestiunea postului de la Învățămînt.

La atacurile adversarilor tot mai numeroși, Liviu Dragnea răspunde punînd gaz pe foc. Și nu numai prin excluderi, dar și prin rămînerea pe pozițiile de pînă acum în privința numirilor în funcții. La aceeași ședință, Liviu Dragnea și-a impus propriile numiri la ASF și la CNA. Asta înseamnă că ședința de luni, 5 noiembrie 2018, n-a marcat, cum crede Liviu Dragnea, finele Războiului în PSD, ci dimpotrivă, amplificarea Războiului, atît prin sporul de violență al dușmanilor, cît și prin creșterea numărului acestora.

E un Război care indiferent de cine îl va cîștiga, indiscutabil, PSD va pierde în chip catastrofal. Să ne lămurim.

Pe cristoiublog.ro de duminică, 4 noiembrie 2018, reluînd interviul dat Jurnalului național, mai precis Gabrielei Antoniu de la Jurnalul național, îi avertizam pe Puciștii din PSD: „Cine îşi imaginează din PSD, de la Viorica Dăncilă pînă la Gabriela Firea, că prăbuşirea lui Dragnea nu înseamnă şi plecarea PSD-ului de la guvernare se înşală sau este manipulat de băieţii din păduri. De regulă, şi o spun în premieră, un partid precum PSD, care e la guvernare, ca şi orice altă instituţie sau chiar şi o ţară, în momentul în care are o criză de conducere – răsturnarea lui Dragnea înseamnă o criză uriaşă de conducere – nu are cum în PSD răsturnarea lui Dragnea să se petreacă aşa, ca şi trecerea de la noapte la zi sau invers. Sigur că vor fi convulsii, vizînd schimbări de conducere, de strategie”.

Un confrate mai tînăr, amestecat în luptele interne din PSD, m-a întrebat, nu fără o mustrare sugerată, dacă nu sînt cumva de partea lui Liviu Dragnea în Războiul din partid. I-am răspuns că nu sînt de partea niciunei grupări.

Nu numai pentru că după 28 de ani de istoric al clipei, am reușit să mă dezbar de năravul tipic tinereții jurnalistice, cel al patimii politice, denunțate de Caragiale la presa română, dar și pentru că în nici una dintre cele două Grupări în confruntare nu deosebesc un program politic deosebit. Și Puciștii și Gruparea lui Liviu Dragnea nu urmăresc altceva decît accesul la resurse. E limpede că Liviu Dragnea tratează funcțiile pe care le poate distribui PSD ca partid de guvernare ca pe o bucată de slănină din cămara sa de la Teleorman. Taie cîte o felie cu cosorul și dă cui crede el de cuviință. Alegerile au fost cîștigate de o echipă și în mod normal în post decembrism toți membrii echipei vor răsplata jertfei lor patriotice.

A doua zi după anunțarea rezultatelor, Liviu Dragnea s-a așezat cu fundul pe partid, ca țața Marghioala pe lada de zestre, și s-a făcut că nu-i cunoaște pe cei cu care a luptat în campanie. Esența Războiului din PSD stă așadar în bătălia pentru ciolan. Din acest punct de vedere, principalul vinovat de războiul nesfîrșit din partid e Liviu Dragnea. Pînă la urmă, Liviu Dragnea e managerul formațiunii și dacă în interiorul acesteia a apărut o grupare de nemulțumiți cel obligat prin funcție să rezolve problema e Liviu Dragnea.

L-am întrebat pe mai tînărul confrate: Ce vor Puciștii?

Nu vor decît să-l dea jos pe Liviu Dragnea – mi-a răspuns el. Bine, bine – am răspuns eu, adăugînd și După, după ce-l dau jos pe Liviu Dragnea ce vor face, ce plan au? N-au nici un plan – mi s-a zis. Vor s-o pună pe Viorica Dăncilă președinte interimar și apoi mai văd ei. L-am crezut pe mai tînărul confrate. Într-adevăr, Puciștii, al căror număr crește de la o săptămînă la alta, îl urăsc pe Liviu Dragnea. Și dacă îl urăsc nu mai are importanță ce se va întîmpla După. Important în astfel de cazuri, de ură, e să-l vezi pe celălalt mort politic. Indiferent de preț. În cazul PSD prețul e căderea de la putere. N-am nici o îndoială că Puciștii sînt sub influența a tot felul de sergenți majori mesianici. Aceștia promit marea cu sarea, în stilul fanfaron al securiștilor, care reușesc să-i tragă pe naivi pe sfoară prin teatrul secretomaniei, al celor care știu mult mai mult decît spun. E greu de crezut însă că Sistemul instituțiilor de forță condus de Klaus Iohannis se rezumă la debarcarea lui Liviu Dragnea. Debarcarea e socotită doar o etapă în procesul de aducere la Victoria a Guvernului Meu 2.

Și chiar dacă debarcarea nu reușește, tot ceea ce se întîmplă acum în PSD curge în defavoarea partidului. Luni, 5 noiembrie 2018, a avut loc ședința CEXN, organismul colectiv de conducere cel mai important după Congres. Timp de o săptămînă ce a discutat presa? Despre măsurile pentru țară pe care le va lua ședința? Despre ședință ca un moment în procesul de îndeplinire a programului cu care PSD a cîștigat alegerile?

Nu.

Presa a discutat despre Războiul din PSD. Despre ce vor face Puciștii. Despre posibilele excluderi. Despre raportul de forțe din interiorul partidului. PSD e partid de guvernămînt. Toate tulburările din partid sînt infinit mai primejdioase pentru partid, dar și pentru administrarea țării, decît dacă PSD ar fi în Opoziție. Un partid aflat la putere are nevoie ca de aer de unitate de acțiune, de solidaritate. Pe de o parte, el are a se confrunta cu Opoziția. Pe de alta, el are a se confrunta cu viața. Și această dublă confruntare reclamă unitate, solidaritate, acțiune comună a întregului partid. Orice fisură, chiar dacă nu duce în mod automat la spargerea partidului, e o fisură în unitatea de acțiune. Și rezultatul ei constă în proasta administrare a țării.

Războiul din PSD e dezastruos în primul rînd pentru partid. Indiferent cine va cîștiga, partidul va pierde.

Sînt conștienți combatanții de acest adevăr?

Firește că nu.

Și asta pentru că nimic nu e mai sîngeros pe lumea asta decît Războiul dintre frați.

În tableta Duminica, din Bilete de Papagal, 22 martie 1929, publicistul Tudor Arghezi dezbate luptele fratricide din cadrul Mișcării Socialiste. Prilej pentru autor de a medita mai amplu la un adevăr:

„Nimeni nu se pricepe mai bine la discordie şi ciomăgeală ca frații între dînşii. Şi ei nu se luptă niciodată ca adversarii, ci exclusiv ca fraţii, adică pînă ce unul din ei, cu nasul muşcat, cu şira spinării ruptă, olog şi unanim fracturat, cade definitiv. Dacă n-ar interveni trecătorii şi poliţia să-i oprească, adepţii aceleiaşi credinţe, s-ar deda asupra răniţilor la toate actele ilienației mintale şi ar găsi mijloace patologice să pedepsească şi cadavrele. Socialiştii se extermină pentru o delicateţă, pentru o nuanţă, ca în arta poetică a lui Paul Verlaine. Un gri deschis, un bleu fond separă pe aceşti renăscători ai omenirii, pe viaţă şi pe moarte, interesaţi în principiu la miliarde şi pasionaţi după lăscăi.”

Citîndu-l pe Arghezi, mă văd obligat să notez ceea ce autorul tabletei n-o spune.

Și anume că, pînă la urmă din aceste ciomăgeli frățești dintre socialiști, cîștiga la scor Dușmanul:

Siguranța.

Orbiți de ură, frații nu-și dau seama că în apropierea locului în care ei se mușcă de nas pîndesc dușmanii. Așa și cu PSD-știi.

Lupta fratricidă din partid e în folosul exclusiv al dușmanilor. E un adevăr de care frații își dau seama abia după ce s-au mușcat de nas și s-au sluțit reciproc.

Atunci e însă prea tîrziu.

 

 

Te-ar putea interesa și: