La mai bine de un an de la invadarea Ucrainei de către Rusia și în contextul ajutorului masiv oferit Kievului de către Occident și Moscovei de către aliații săi, cursa înarmărilor revine în actualitate după mulți ani și crește în intensitate în Europa, peste ocean și în multe alte regiuni ale globului.

În 2014, doar 3 din 30 de membri NATO aveau un buget al apărării de peste 2% din PIB. În primul semestru din 2022 erau deja 9. Premianții erau Grecia, Letonia, Lituania, Slovacia. România. Tendința de creștere a bugetelor militare a apărut în 2014 după ocuparea peninsulei Crimeea însă progresele au fost minime la început. Ulterior, Statele Unite - prin vocea președintelui Donald Trump și retorica sa particulară – aproape că au reușit să reașeze  Europa pe vechea sa matrice militară de care uitase după încheierea Războiului Rece. Câțiva ani mai târziu, cu Joe Biden, America a revenit în Lumea Veche. Să vedem pentru cât timp.

Deficit de securitate în Europa cât vârful Mont Blanc

În ultimul deceniu din mileniul trecut și în primele două din acesta, investițiile în sistemele naționale de apărare s-au redus considerabil generându-se un deficit major de capacitate militară în aproape toate statele europene membre NATO. Cei mari din organizație nu aveau interes iar cei mai mici, veniți mai târziu, se simțeau apărați de cei vechi. Câteodată, balticii și polonezii, mai aproape de pericol, se trezeau și dădeau alarma dar nu se întâmpla nimic important.

Aș putea afirma că deficitul menționat mai sus era unic în istoria militară a Europei de la 1900 încoace. În ultimii 25 de ani, armatele europene au pierdut 35% din capacitatea operativă. Între 1992 și 2022 numărul tancurilor a scăzut cu 27%, al avioanelor de vânătoare cu 57 % iar al navelor de luptă cu 39%. Producția de armament a crescut însă cea mai mare parte era destinată exportului în state care dispuneau de resursele financiare necesare - sau aveau mari deficite de securitate - și se mulțumeau cu arme proiectate cu decenii în urmă. Ca să avem o imagine completă: în 2020, Statele Unite au cheltuit de 7 ori mai mult pentru cercetare în domeniul apărării decât membrii europeni ai Alianței Atlantice luați înpreună.

Războiul i-a adus pe europeni cu picioarele pe pământ

Lacunele din sistemele naționale de apărare europene - transformate în laitmotiv de specialiștii în domeniu dar ignorate constant de politicieni - au devenit vizibile atunci când s-a pus problema sprijinului pentru Kiev. Producția pe segmentul tehnologic mediu a trebuit extinsă de la o zi al alta și acest lucru s-a dovedit extrem de dificil. Depozitele sunt secătuite iar producătorii s-au trezit că nu dispun de capacitatea umană și materială pentru a face față cererii. deși resursele financiare alocate au fost substanțiale.

În urmă cu câteva săptămâni, Jens Stoltenberg, secretarul general NATO, preciza: ,,armata ucraineană consumă munițiile într-un ritm de câteva ori mai mare decât capacitatea noastră de producție’’. Zecile de mii de tone de obuze, mine, rachete și muniție de toate tipurile trimise în Ucraina au diminuat, ca niciodată în istoria recentă, rezervele de pe ambele maluri ale Atlanticului. Un studiu axat pe această problemă, de luna trecută, arată că pentru a readuce stocurile americane la nivelul lunii februarie 2022 ar fi nevoie de 3-4 ani. Un exemplu: SUA au furnizat aproximativ 5500 de rachete Javelin Ucrainei - o treime din stocuri - iar Lockheed Martin produce 2100 pe an!

Istoria nu se repetă dar se interpretează

Societatea americană menționată - ca și multe altele din State și Europa - ar putea construi noi capacități și ar angaja și pregăti personal pentru a crește producția dar numai având garanții din partea guvernului privind continuitatea comenzilor pe termen lung care i-ar susține investiția. Este vorba de o decizie politică pe care, date fiind circumstanțele electorale, nici administrația de la Washington și nici guvernele europene nu și-o pot permite. Totuși, în cercurile politico-militare occidentale și chiar în unele cancelarii se vehiculează ideea că Ucraina ar trebui sprijinită și după încheierea conflictului. Indiferent cum se va termina acesta, starea de ostilitate profundă între ruși și ucraineni și cea dintre Moscova și unii susținători ai Kievului va continua pentru mulți ani. Ceva de genul situației din Orientul Mijlociu după războaiele dintre Israel și unele state arabe.

Scriam mai devreme că războiul ține Statele Unite în Europa dar nu știm pentru câtă vreme. Indiferent în ce cheie am citi și interpreta Strategia de securitate Biden-Harris sau prin ce prismă geopolitică am privi-o, un adevăr este incontestabil: amenințarea principală pentru America vine de peste Pacific, din China. Nu insist asupra detaliilor. Am mai scris despre asta și voi mai scrie. Europenii au luat aminte și au realizat că nu este departe momentul când problema apărării jumătății de continent care le aparține trebuie să o ia în propriile lor mâini. După 30 de ani de letargie în care au încasat dividendele păcii - pe care o credeau perenă deși alarmele de care vorbeam mai sus se declanșau periodic - trebuie sa-și asume întârzierea, uman și material, rezolvând un paradox care pare insurmontabil: înarmare rapidă și/sau capacitate de apărare pe termen lung.

Rusia de azi seamănă cu Uniunea Sovietică dar Rusia viitoare va fi altfel

Rusia a devenit o amenințare pe termen lung pentru restul Europei. Proiecția sa de putere către vestul continentului în termni de potențial terestru, naval, nuclear, aerian, spațial sau în domeniul securității cibernetice se va diminua probabil, după războiul dezlănțuit în Ucraina dar pericolul în niciun caz nu se va reduce. Dimpotrivă. Dacă spectrul economico-social intern al Moscovei se va caracteriza prin instabilitate pe termen mediu - o evaluare actuală, predictivă a ipotezelor conduce la o asemenea perspectivă - partea noastră din Europa va avea în mod sigur de suferit. Ansamblul factorilor de risc la adresa securității continentale va crește și va conduce, cu certitudine, la o adaptare a structurii de apărare în măsură să contracareze orice pericol dinspre est.

Există riscul ca acordurile existente acum - Noul Concept Strategic al NATO lansat la Madrid anul trecut și Busola Strategică a Uniunii Europene - să fie depășite chiar dacă sunt noi-nouțe.  Războiul a schimbat configurația orizontului strategic european în materie de apărare care - într-o analiză predictivă - ar avea trei componente temporale. Pe termen scurt: completarea rapidă a depozitelor și rezervelor golite în procesul continuu de alimentare a frontului din Ucraina. Pe termen mediu: creșterea capacităților ofensive și defensive europene astfel încât acestea să se apropie de nivelul celor americane, inclusiv pe segmentul cercetării în domeniul militar. Pe termen lung, europenii vor trebui să dezvolte capacități operative, sisteme tehnologice, de inteligență artificială și securitate cibernetică precum și infrastructuri militare și civile - adaptabile acțiunilor defensive ale armatei - și de pregătire a resursei umane la înălțimea provocărilor și scenariilor viitoare.

(va urma)