Acum vreo 10 ani, încă se mai auzea pe scena publică regretul că nu a existat un proces al comunismului.
Niciodată nu s-a lămurit foarte bine ce ar fi putut însemna, de fapt, un astfel de proces. Așa cum credincioșii știu despre Judecata de Apoi că va avea loc cu certitudine, dar nu știu nimic despre cum se va desfășura ea, oamenii de bună credință ai acestei țări, cel puțin de la un moment dat încolo, au dobîndit certitudinea că procesul comunismului nu va avea loc niciodată, nefiind nici ei în stare să spună limpede în ce ar putea să constea. Spunînd ”procesul comunismului”, unii se gîndeau la o procedură judiciară în toată regula, la un proces penal al comuniștilor. Cam cum au fost cele de Nürnberg, după căderea regimului Hitler. Alții, vroiau ceva mai mult (sau mai puțin?), cerînd un proces moral, în fața țării, în care să se judece sistemul întreg, iar judecător să fie, cumva, poporul însuși. Unii credeau că procesul comunismului trebuie să fie, de fapt, un proces de decomunizare, după modelul denazificării germane. Lustrația era parte a acestui proces. Alții nu erau atît de drastici – înțelegînd că istoria a lăsat urme grele pe profilul nației nu aveau ambiția unei curățiri, ci vroiau doar ceva simbolic.
În orice caz, indiferent de ceea credeau că trebuie să fie un proces al comunismului, toți românii (chiar și cei care nu l-au dorit niciodată) au rămas cu convingerea că nu a avut loc. Sigur, o convingere cvasiunanim împărtășită de unul dintre cele mai manipulate și sceptice popoare europene nu este, neapărat, adevărată. Din 1990 încoace, cu limitări revoltătoare sau cu frîne puse ocult, au avut loc procese penale în care au fost trase la răspundere ”cadre” din fruntea PCR, a Securității, a Miliției. Ici-colo. În decembrie 2006, președintele României a condamnat formal comunismul, în fața unui Parlament asurzit de urletele isterice ale neo-securiștilor. Dintr-un motiv sau altul, asemenea evenimente nu au schimbat părerea generală că nu am avut un proces al comunismului. Dar chiar și așa, nejudecat, comunismul românesc este astăzi demitizat și prezentat oricui vrea să-l vadă cu adevărata lui față. Această operă istorică, în folosul țării, a fost făcută de mulți cercetători care au scos la lumină mecanismul ororii. Filmele și cărțile despre comunism sînt, totuși, dovada vie că, măcar la nivel cultural, procesul comunismului a avut loc. În ochii culturii naționale, comunismul românesc este definitiv condamnat!
De foarte mulți ani, cărțile lui Vladimir Tismăneanu sînt rechizitoriile impecabile după care este judecat comunismul, iar articolele sale sînt cuiele cele mai năpraznice bătute în coșciugul comunismului românesc. Vladimir Tismăneanu continuă să scrie despre comunism, mînat mai ales de conștiința reversibilității răului. Urgența editorială și intensitatea morală cu care Vladimir Tismăneanu scrie despre comunism vin din convingerea că Ronald Reagan avea dreptate cînd spunea că pericolul suprimării libertății se află, permanent, la o generație distanță de cei care se bucură de libertate. Democrațiile trăiesc generație de generație sub pericolul revenirii tiraniei. Nu e vorba despre paranoia, e vorba despre conștiință. Nu e vorba despre spaime, e vorba despre o cunoaștere profundă a omului, a capacității sale de a-și face singur rău, a vulnerabilității sale. Ce poate face un intelectual altceva decît să continue să vorbească despre rău, în speranța că astfel îl va ține la distanță?
Cea mai nouă carte a lui Vladimir Tismăneanu, ”Efigii ale unui coșmar istoric” (Humanitas, 2015) este una dintre cele mai solide piese la dosarul procesului comunismului românesc. După ce, în trecutele sale cărți, Vladimir Tismăneanu a analizat ideologia, sistemul politic, nomenclatura ( atît ca realitate birocratică, dar și ca pe o nouă clasă, în sensul dat de Milovan Djilas), ecuația complexă a Războiului Rece, dialogul fascism – comunism, soarta societății civile și drumul rezistenței, specificul național al comunismului în țările Estului european, această carte schimbă perspectiva. În ”Efigii ale unui coșmar istoric” este vorba despre comuniști – adică despre cei care au realizat comunismul, după ce comunismul însuși i-a creat pe ei. Fiecare dintre capitolele cărții conține cîte un portret al unui mare comunist român. Ordonate alfabetic, găsim aici 27 de chipuri, de la Gheorghiu-Dej și Chivu Stoica, la Nicolae Ceaușescu și Ion Iliescu, de la Miron Constantinescu, la Manea Mănescu, de la Silviu Brucan la Dumitru Popescu. Menestrelii regimului, de la Alexandru Jar la Adrian Păunescu și C.V.Tudor nu lipsesc. Ideologi și aparatnici, poeți și analfabeți, nebuni și fricoși, brute și oameni fini, escroci și oameni onești, proști și deștepți – bestiarul alcătuit de Vladimir Tismăneanu cuprinde intenționat oameni foarte diferiți, de toate felurile, anume pentru a sugera cît de vastă a fost cuprinderea răului.
Cititorii publicisticii lui Vladimir Tismăneanu vor recunoaște texte scrise de autor pe parcursul ultimilor ani și publicate, la diverse intervale de timp, pe Contributors.ro, pe Hotnews.ro sau în Evenimentul Zilei (evz.ro). Cu această carte, vor avea acum beneficiul unui portret de grup alcătuit din punerea laolaltă a protretelor individuale. Fiecare destin de comunist român spune ceva esențial despre regim, dar toate puse împreună spun enorm despre fenomenul comunismului, dincolo de particularitățile regimului în diverse vîrste ale sale. Cei care nu le-au citit încă, vor avea surprize mari, căci destinele acestor oameni au fost tulburi, încărcate și agitate, pe măsura răului pe care, în grade diferite desigur, l-au produs. Există în imaginația oamenilor ideea că Diavolul e relaxat, calm, cinic, sfidător, sigur pe puterea sa – așa o fi, însă instrumentele Diavolului nu sînt nici pe departe naturi liniștite. Citiți cartea și îi veți vedea de-aproape.
Destinul marilor comuniști sub comunism nu este, doar, subiect de roman sau de scenariu de film. Abia un cercetător cu experiența formidabilă (și unică, după știința mea) a lui Vladimir Tismăneanu putea să ajungă să înțeleagă legătura atît de complicată dintre regim și conducătorii regimului. Schematic, e ca și cum creatorii unui monstru au ajuns să-l servească, exploatîndu-l în același timp. E ca și cum administratorii nenorocirii se nenorocesc pe ei înșiși mai întîi și apoi se ocupă de ceilalți, convinși fiind că, de fapt, fericesc întreaga lume, cînd, de fapt, nenorocirea lor se prelungește odată cu răspîndirea nenorocirii spre ceilalți. Pentru noi, comunismul nu a existat ca un duh și nici ca o fatalitate, ci ca o realitate determinată administrativ de acești oameni. Pentru ei, însă, a fost altceva. Cunoașterea totală a subiectului, potențată de harul său de povestitor, l-a adus pe Vladimir Tismăneanu la cel mai profund strat al poveștii comunismului: comunismul, asumat nu doar ca regim politic, ci ca destin.
Opiniile exprimate în paginile ziarului aparțin autorilor.
Recomandările noastre
