Toate guvernele îşi pun această întrebare şi toate vor trebui să cântărească consecinţele măsurilor pe care le iau astăzi.

Ne aflăm în pragul unei recesiuni mondiale severe şi prelungite. Nici unul dintre şefii de state şi guverne, economiştii şi oamenii de afaceri reveniţi de la tradiţionala reuniune de la Davos nu a contestat această stare de fapt. Economia mondială se comportă ca un bolnav diagnosticat de numeroşi medici. Se ştie de ce suferă, trebuie tratat cât mai repede, dar aceeaşi diagnosticieni nu ştiu cum.

În toată emisfera euro-atlantică medicul-şef a (re)devenit STATUL, iar statul se agită. Pompează bani în bănci cvasi-falimentare, lansează lucrări de investiţii, subvenţionează ramuri industriale aflate în pericol, totul ca să învingă recesiunea. Banii sunt împrumutaţi. Prudenţa fiscală este suspendată. Şi aceasta tocmai când încasările la buget scad odată cu scăderea activităţii economice, iar cheltuielile cu alocaţiile de şomaj cresc în pas cu înmulţirea şomerilor. Cheltuieli mai mari şi încasări mai mici? FMI anticipează o majorare a deficitului bugetar în ţările cele mai bogate ale lumii, de la o medie de 2%, la 7%.

Asistăm astfel la o escaladare a datoriei publice fără precedent în timp de pace. Ce fac statele pentru a pompa atât de mult în economie, pentru a-şi acoperi cheltuielile, sau chiar pentru a plăti pensiile şi salariile? Se împrumută pe piaţa internaţională sau de la populaţie, între altele emiţând regulat bonuri de trezorerie. De fapt, datoria nu este plătită; e doar reînnoită.

Economiile mari, mai ales cele performante, bine notate de agenţiile de rating, atrag majoritatea lichidităţilor disponibile (e ceea ce reproşează ruşii americanilor). Economiile mici, mai ales cele care stau mai prost cu ratingul de ţară, trebuie să se mulţumească cu firimiturile. În cazul lor, piaţa apreciază creditarea ca fiind mai riscantă şi percepe o dobândă mai mare.

E imprudent ca o ţară să se înhame la rambursări de credite care depăşesc posibilităţile reale ale economiei, cu atât mai puţin dacă dobânzile cresc. Se formează un cerc vicios. Cu cât eşti mai îndatorat cu atât îţi scade ratingul de ţară. Cu cât scade ratingul, cu atât ţi se percep dobânzi mai mari la împrumturi, sau trebuie să oferi bonuri de trezorerie mai atrăgătoare.

Cine nu vrea sau nu reuşeşte să iasă din criză doar împrumutându-se poate încerca alte opţiuni. Nici una nu e ideală. Poate adopta un program de austeritate şi reduce cheltuielile publice. Poate tipări bani, cu riscul de a genera inflaţie. Sau poate lăsa moneda naţională să se devalorizeze, ceea ce stimulează exporturile, dar scumpeşte importurile. Italia făcea acest lucru înainte de a adopta moneda euro. Marea Britanie, care nu renunţă la lira sterlină, o face şi astăzi. La fel, România.

Ţările din zona euro nu mai au la îndemână această metodă simplă de a elimina dezechilibrelele. în lipsa ei, cele mai vulnerabile, Grecia, Irlanda, Italia şi Spania (ordinea e alfabetică), riscă să acumuleze deficite bugetare alarmante şi să înregistreze stagnare economică şi şomaj. în schimb, nu au posibilitatea să renunţe la euro în favoarea vechii monede naţionale din cauza costului ridicat al unei asemenea mutări.

În aceste condiţii, teoretic, se poate ajunge chiar şi la faliment – adică la intrarea în imposibilitate de plată sub povara rambursărilor. S-a întâmplat recent în cazul Argentinei. Spre a lua un exemplu de ţară membră a UE împovărată, Grecia ar avea de rambursat aproape 50 de miliarde dolari în anul curent. Este esenţial să aibă acces la credite. În caz de pericol de falimentare a unei ţări din UE, partizanii solidarităţii europene vor milita, desigur, pentru o intervenţie rapidă a celorlalte state membre. Ar fi însă un precedent primejdios, care ar putea crea premizele unei crize şi mai grave la nivelul Uniunii şi poate chiar la prăbuşirea monedei unice.

Ţările recent intrate în UE, cum ar fi România, neavând un sistem financiar sofisticat, nu au fost afectate serios de criza de pe pieţele internaţionale. Ceea ce nu le scuteşte însă de efectele crizei economice şi de dilema statelor cu vechime în UE. Cum să menţii economia pe linia de plutire prin credite, în condiţiile în care împrumuturile sunt greu de obţinut, iar dobânzile punitive din cauza greşelilor din trecut?

Un lucru e cert: mai devreme sau mai târziu, contribuabilul va fi cel care va plăti oalele sparte. Iar în Europa, unde natalitatea stagnează iar societatea îmbătrâneşte, contribuabilul va plăti mai mult. Ne aşteaptă ani grei.