Dincolo de ineditul acelei documentări, de emoțiile inerente, o teamă nemaisimțită până atunci mă cuprinsese.

Și, totuși, în acea închisoare de bună-voie, puțin câte puțin m-am simțit descătușat, am simțit chiar că și în  galerii, la 1200 metri sub pământ, e un cer, un cer numai al lor, al minerilor, că există chiar un Dumnezeu numai al lor, al minerilor care, atunci ne-a ocrotit pe toți, făcându-ne să dispară sentimentul claustrării…

Recent am fost la Alba Iulia. Am intrat în cetate pătruns de emoție. Totul e la locul lui și mi s-a părut într-o clipită că de după un colț aud tropăituri de copite, că, de sus, dintr-un crenel un oștean anunță vestea cea mare, a intrării domnului Mihai în cetate. Am urcat, apoi, treptele porții principale – în fapt o bijuterie arhitecturală tipic grandorii tereziene, deasupra căreia tronează, încă, pe un cal alb, Carol al Vl-lea.

Indiscutabil, poarta, cu toate elementele ei constructive a fost înălțată înglobând în ea fastul, dar și obiectul perfid al reprimării. Căci, oare ce altă alăturare poate fi mai semnificativă decât construirea unei celule-închisori sub copitele calului regal?

Poarta a fost construită înainte de nașterea lui Horea, ori a lui Cloșca ori a lui Crișan. Că i-a fost hărăzită, ca ultim domiciliu lui Horea înainte de a fi tras pe roată, să o consider ca pe o întâmplare? De nu erau Horea, ori Cloșca, ori Crișan, s-ar fi ivit un Ion, un Radu, ori un Vasile?

Și eu am intrat în celula lui Horea: în trupul de beton al porții – o intrare coborând două trepte, încovoiat – semn al umilinței; pereți – ziduri groase de aproape doi metri – semn al inexpugnabilității, dar și al fricii; ferestrele – ochi adânci în zid, în orbitele cărora fricoșii au înfipt zăbrele –  semn al groazei. Semne care dau un fantastic sentiment de claustrare.

Cum s-o fi simțit Horea între 27 decembrie 1784 și 27 februarie din acel an, 1785, între acești pereți goi, reci, zăvorâți cu șapte lacăte?

 

 

 

 Cum altfel, decât puternic! Cum altfel, decât că e român și că dușmanilor le e frică de el, ca de altceva? A gândit, sigur, că celula aceea nu este un loc al disperării, ci, al înălțării, al recunoașterii puterii lui și, prin el a poporului nostru.

          Toată acea recluziune forțată ce a dus la zdrobirea lui sub roată a însemnat, în fapt, o reîntrupare a neamului românesc.