Una dintre cele mai controversate propuneri pe care Macron a făcut-o în scrisoarea sa către europeni se referă la un salariu minim la nivelul UE.

O analiză a economistului Francis Journot pentru Le Figaro.

În manifestul său „pentru o renaştere europeană” dat publicităţii pe 4 martie în cele 28 de ţări ale UE, Emmanuel Macron preconiza „un salariu minim european, adaptat fiecărei ţări şi discutat în fiecare an în colectiv”. Douăzeci şi două de ţări dispun deja de un salariu minim, variind între 260 şi 2000 de euro, care nu garantează întotdeauna condiţii de viaţă decente, iar cele mai mici salarii din anumite ţări fără salariu minim pe economie oferă uneori lucrătorilor lor venituri acceptabile.

Eterogenitatea salariilor în interiorul UE este deci incontestabilă. Însă sloganul „salariu minim european”, care a apărut în cursul anilor 1990 pentru a anunţa o nouă Europă socială şi care este reciclat acum de Emmanuel Macron, este utopic. Nu va exista un salariu minim european, după cum nu va exista un salariu minim asiatic sau african.

Într-o lume globalizată, este indispensabil să privim aceste probleme în ansamblul lor. Concurenţa între ţări pentru a avea consturi cât mai mici este una mondială.

Astfel, puţine ar fi ţările care ar tolera o ingerinţă economică în numele unei omogenizări a salariilor în UE, susceptibilă nu doar să le amputeze competitivitatea faţă de vecinii lor europeni, dar şi să le sporească diferenţa de cost salarial faţă de ţările mai îndepărtate (să cităm, de pildă, Etiopia, cu salarii lunare de 40 de euro pentru 200 de ore lucrate).

Sâmbătă, 9 martie, noua preşedintă a Uniunii Creştin Democrate, Annegret Kramp-Karrenbauer, probabil viitoarea cancelară a unei Germanii care are un număr mare firme subcontractoare în ţările cu cele mai joase costuri din Est, şi-a exprimat în mod evident dezacordul.

În schimb, în momentul în care toată lumea este îngrijorată de creşterea inegalităţilor şi a daunelor provocate de consumerism, statele ar putea, în cadrul unui consens mondial, preconizat în conceptul „International Convention for a Global Minimum Wage”, să fie mai mult înclinate să facă împreună un pas înainte spre un model mai corect.

Imediat după Primul Război Mondial, salariul minim mondial a fost unul dintre primele proiecte ale OIM (Organizaţia Internaţională a Muncii), creată în 1919 sub egida Tratatului de la Versailles. Cercetătorii au identificat rapid pistele prioritare cele mai importante pentru un salariu minim mondial bazat pe o proporţie din salariul sau venitul mediu al fiecărei ţări (50% sau 60% sunt nivelurile cele mai citate) şi pentru un minimun vitat (Living Wage) mai mult sau mai puţin apropiat.

Aceste propuneri care au făcut şcoală sut reluate periodic de susţinătorii salariului minim mondial ca şi de Emmanuel Macron astăzi.

Dar putem crede că economiştii OIM au devenit conştienţi de anumite riscuri înainte de convenţia din 1928. Într-adevăr, luarea în considerare a unui salariu minim local nu garantează că un stat va putea fi ulterior capabil să facă faţă, în unele cazuri, unei creşteri de remunerare a funcţionarilor săi. Sau că rata inflaţiei, pe care salariul minim ar putea-o provoca, să poată fi stăpânită şi să nu agraveze sărăcia.

Pericolul de a genera tulburări şi falimente în unele state a temperat veleităţile progresului social şi a îndemnat la prudenţă. Astfel, Convenţia privind instituirea metodelor de stabilire a salariilor minime lăsa libertate statelor semnatare: „Fiecare membru care ratifică prezenţa convenţie are libertatea de a determina metodele de stabilire a salariilor minime ca şi a modalităţilor de aplicare.”

Nouăzeci şi nouă de ţări au ratificat o convenţie care nu a împiedicat inegalităţile să crească. Salariul minim mondial nu a văzut încă lumina zilei şi continuă să dormiteze.

Proiectul „International Convention for a Global Minimum Wage” a fost publicat pentru prima oară în 2013 şi beneficiază acum de o reţea mondială de 3000 de economişti favorabili unei asemenea idei. Printre ei, cercetători şi profesori de la prestigioase universităţi americane (Harvard, Stanford, Yale, MIT, Columbia, Berkeley şi altele) dar şi mai multe sute de economişti care lucrează la instituţii internaţionale ca ONU, OMC, FMI, OIM.

Acest proiect, care ar putea constitui singura alternativă viabilăîn materie de salariu minim mondial sau european, i-a fost trimis pe 19 februarie 2019, preşedintelui Comisiei Europene, Jean-Claude Juncker. Propunerea sublinia dificultatea de a institui un salariu minim european în afara unui cadru mai larg al unui salariu minim mondial şi sugera ca UE să participe la realizarea acestui ambiţios proiect alături de instituţiile internaţionale.

Preşedintele Jucker l-a însărcinat pe directorul general al Comisiei însărcinat cu Munca şi Problemele Sociale, Joost Korte, de a studia chestiunile ridicate.

Acest concept măsurat, comportând mai multe niveluri de compatibilitate, oferind o progresivitate asiguratoare şi sprijinindu-se pe parametri multipli, ar permite reducerea considerabilă a riscurilor disfuncţiunilor economice care ar fi posibile în cazul instituirii unui salariu minim.

Tema salariului minim european propovăduită de Emmanuel Macron este evident menită să seducă alegătorii care sunt atenţi la progresul social, dar este puţin probabil că salariul minim, care de un secol încoace se dovedeşte imposibil de aplicat, să poată fi instituit acum.