Cum un grup de desant politic, perfect ordonat, avansând organizat ca o falangă, se pregătește să preia puterea. Toată puterea. Săvârșind în bloc ceea ce acum 30, 20, 10 ani, era de neimaginat chiar și individual.

Într-o țară relativ proaspăt ieșită din bezna atee, acest comando politic parașutat pe meleagurile noastre refuză să jure cu mâna pe Biblie și să-l pomenească pe Dumnezeu.

Nu din motive individuale, de conștiință sau confesionale. Nu. Ci, repet: în bloc. Programatic. Calculat. Rece. Ostentativ. Ca un semnal politic. Ca un steag fluturat sfidător de niște infiltrați în rândurile inamicului, până aproape de punctul de comandă.

Suntem martorii unei aberații politice. Orice partid normal încearcă să fie pe placul poporului său. Să fie cât mai apropiat de el. Să-i câștige simpatia prin identificare reciprocă. „Sunt ca noi, să îi votăm.”

Or, ce se întâmplă acum este absurd politic și tocmai de accea înspăimântător, ca un cancer care imită legile vieții pentru a ucide mai bine.

În interiorul unui popor - creștin într-o proporție zdrobitoare -apare un grup care ambiționează să cucerească puterea, dar care, nu doar că nu se sinchisește de creștinătea lui, ci o și sfidează. Bazându-se pe o (altă) forță care nu se vede, dar se bănuiește.

Acest grup nu este un partid politic. Este o armată de invazie.

Aceasta este marea grozăvie de zilele trecute, nu vorbele scremute ale insului care îi saluta pe mineri în iunie 1990.

*

La fel s-a întâmplat și cu predica Patriarhului Daniel de Sfântul Dimitrie. Amenințarea prea puțin voalată că actualul regim politic va avea soarta comuniștilor a luat întreg prim-planul mediatic.

Inclusiv noi, creștinii, despre care se presupune că ar trebui să judecăm mai mult cu inima decât cu mintea, ne-am lăsat furați de scandal, nesesizând miezul mesajului. Duhul lui.

Iar acesta a fost: „Fraților… Dumnezeu nu se lasă batjocorit.”

Și din nou, nu vorbesc de noul avertisment transparent, citat din Apostolul Pavel, despre pedeapsa lui Dumnezeu asupra batjocoritorilor săi. Ci de acest cutremurător: „Fraților!”

Gândiți-vă de câte ori l-ați auzit pe Patriarh, în aproape un sfert de veac de ședere pe tron, rostind acest cuvânt: „Fraților”.

Excelent administrator, formidabil organizator, redutabil teolog, Daniel nu a excelat niciodată în comunicare personală. Minunate idei teologice erau transmise cu același gras monoton, aparent lipsit de empatie, încărcat cu rumeguș.

Ei bine, ceva s-a rupt Patriarhul nostru. Niște evenimente cumplite trebuie că l-au zdruncinat. O întunecată amenințare planând asupra lui, a Bisericii, a noastră, a tuturor. Pentru că doar pregătirea unei mari grozăvii putea să-i dea curajul avertismentului de o tăioșenie fără precedent adresat puterii.

Dar, mai ales, să-i smulgă din rărunchi acest sfâșietor: „Fraților”.