Acum vreo 10 ani, într-un restaurant libanez de pe Vasile Lascăr cu Matei Călinescu. L-am întrebat nu mai știu ce, în orice caz ceva ce solicita mărturia lui într-o chestiune. A început să răspundă, dar după două vorbe s-a oprit îngrijorat și m-a întrebat casant : ”Ții jurnal?” I-am răspuns că nu. A continuat: ”Bine, atunci pot să-ți spun...” Jurnalele ajunseseră, la începutul anilor 2000, ceva de speriat.
Imediat după 1990, a început în România voga jurnalelor şi a memorialisticii. Pe de o parte, era nevoia de mărturisire. Oamenii care trăiseră comunismul (de la început perceput drept un timp extraordinar) vroiau, acum, să povestească. Oamenii care credeau că viaţa lor poate avea valoarea unei mărturii cu greutate, mărturiseau şi ei. Vinovaţii şi victimele, implicaţii şi izolaţii, eroii şi laşii, creativii și sterpii scriau despre ei înşişi. Se descărcau. Decontau. Pe de altă parte, era nevoia de cunoaştere. Trebuia să cunoaştem oamenii de dinainte de noi, restabilind cumva o lăgătură pe care comuniștii o blocaseră. Trebuia să le auzim vocea, să le simțim gîndurile, să le intuim fericirile și dramele – trebuia să aflăm cine au fost strămoșii noștri imediați. Jurnalele lor, fie ei interbelici sau mai vechi, au explodat pur şi simplu în conştiinţele noastre. Așa se explică succesul formidabil al unor jurnale – primele care îmi vin în minte fiind cele ale lui Steinhardt și Sebastian.
Apoi, cînd vremea mărturisirilor a trecut și nesațul nostru pentru cei de dinaintea noastră s-a mai potolit, jurnalul şi-a pierdut din atractivitate pentru marele public. Dacă ieri era pur și simplu întîlnirea trecutului nostru înstrăinat cu prezentul nostru zurbagiu, adică viață!, acum specia jurnalului a rămas interesantă doar pentru împătimiții de literatură și pare a avea relevanță numai în cîmpul literaturii.
Am fost dintotdeauna un avid cititor de jurnale. Pentru mine, puţine plăceri o egalează pe aceea a răsfoitului marilor jurnale. Amiel, Unamuno, Julien Green, Renard, Gide, Pavese, Katherine Mansfield – ce jurnale au scris ei! Adevărate capodopere. La noi, pe lîngă cele pomenite la început, mi se par adevărate jurnale-model cele scrise de Monica Lovinescu (cu toate inexactitățile dovedite în timp), Matei Călinescu, Jeni Acterian (mai puțin cel al lui Arșavir), Mircea Cărtărescu, Radu Petrescu. Dar acestea sînt jurnale din cetatea literelor. În ultimele decenii, a avut porția lui de succes și jurnalul politic. Regii și Reginele României, prim-miniștrii, șefii de partide și toți cei asemeni lor au simțit, probabil, faptul că istoria pe care o făceau trebuia consemnată și dintr-o perspectivă subiectivă, mai bogată în detalii neștiute presei timpului. Jurnalul a fost instrumentul de împlinire a unei obligații; acesta este ”jurnalul – datorie”. În sfîrșit, mai ales în anii din urmă, are căutare ”jurnalul boieresc” venit din interiorul marilor familii boierești ori burgheze. Șuți, Cantacuzini, Ghiculești, Mavrocordați, Rosseți și alții asemenea au lăsat, în timp, jurnale pe care acum le (re)descoperim gustîndu-le din plin savoarea. E vorba, mai ales, de jurnale venite din secolul XIX.
Așadar, piața jurnalelor este plină. Oameni de toate felurile se mărturisesc și bine fac, pentru că e spre deliciul și luminarea cititorilor. Dar nu se prea mărturisesc oamenii de nici un fel. Mi-ar plăcea să citesc jurnalul cuiva care nu e scriitor și nu are posteritate bine profilată, care nu a cunoscut în viața lui un ministru și care nu poartă un nume sonor. Mi-ar plăcea să citesc jurnalul unui Ionescu sau Popescu sau Georgescu, trăitor de mult în țara aceasta a mea, care a dus o viață ca imensa majoritate a românilor, ”supt vremi”, dar deloc împlicat în ele. Jurnalul unui autentic oarecare, cu un serviciu oarecare, trăitor într-o casă oarecare, cu nevastă și copii tot oarecari, cu bucurii și tristeți autentice, dar perfect dimensionate după statura lui – iată ce aș vrea. Se poate?
Opiniile exprimate în paginile ziarului aparțin autorilor.
Recomandările noastre
