Pe 25 aprilie, Baletul Operei Naționale a prezentat premiera ”Classical Symphony. Petite Mort. Marguerite and Armand”.
Deși pare năucitor, este, de fapt, un titlu cuminte pentru că nu e altceva decît suma titlurilor celor trei părți ale spectacolului. Iar meritul acestui spectacol este că a spus lucruri esențiale deopotrivă despre artiști și despre public. Pe scenă, se vede cum colectivul condus de Johan Kobborg crește de la un spectacol la altul, se îmbogățește artistic și stilistic, spre bucuria iubitorilor dansului. Baletul Operei devine din ce în ce mai bun și asumă standarde artistice din ce în ce mai ridicate. Spectacolul a fost o excelentă dovadă a acestei evoluții.
Prima parte, ”Classical Symphony” – o creație a coregrafului contemporan Yuri Posskhov, născut în Ucraina, format la Balșoi și consacrat la San Francisco, este un dans fără poveste. Pe muzica lui Prokofiev (”Simfonia clasică” op. 25) dansatorii execută elemente coregrafice de mare dificultate, menite să descarce energie și senzație pură asupra publicului. Aș spune că scopul acestei coregrafii este acela de a uimi spectatorii cu însușirile dansatorilor – demonstrație pur și simplu! Coregrafia include multe salturi înalte pentru balerini și pași extrem de dificili pe poante pentru balerine. ”Mișcările sînt duse la extrem”, ne spune coregraful confirmînd că exact asta a fost intenția lui. Opțiunea sa artistică îmi pare inspirată pentru că această muzică a lui Prokofiev, nu este altceva decît proba clară că, odată ”infestat” de modernitate, creatorul nu se mai poate întoarce la clasic. Pe scurt, povestea acestei simfonii este o poveste a ireversibilității modernității. Prokofiev devenise un maestru arhirecunoscut al muzicii moderne, a disonanțelor și asimetriilor sonore specifice noii sensibilități. În 1927 a vrut să arate că poate, totuși, să compună și în stilul simfoniștilor de secol XVIII, așa că a compus această lucrare pentru orchestră clasică. Rezultatul este, desigur, dedus judecății fiecăruia. Eu cred că ”Simfonia clasică” este importantă tocmai pentru că dă răspunsul definitiv unei mari întrebări: ne mai putem întoarce înapoi? În cazul muzicii, întrebarea era: poate un mare compozitor al secolului XX să mai scrie simfonii ca Haydn? Răspunsul este negativ, indiferent de cît e de mare. Odată ”modern”, nu mai poți fi ”clasic”. Poți, desigur, să reinterpretezi clasicul, să încerci teme moderne în stil mai clasic, sau teme clasice în stil modern, dar clasic pe deplin nu mai poți fi. Drumul înapoi e închis. Mi s-a părut, nu o dată, că în această coregrafie fără poveste simt o confirmare a acestui gînd al meu.
”Petite mort” aduce împreună două dintre cele mai faimoase partituri pentru pian și orchestră de Mozart (Agadio-ul din concertul 23 și Andante-le din concertul 21) în coregrafia unuia dintre marii corifei ai dansului contemporan, Jiri Kylian (68 de ani). Lucrarea a fost creată de Kylian în 1991, pentru Festivalul de la Salzburg care comemora 200 de ani de la moartea divinului compozitor. Tema aleasă de Kylian este pe cît de cunoscută, pe atît de generoasă unor noi explorări: eros și thanatos, sex și moarte. Coregrafia a fost pur contemporană (adică acel ”contemporan” de mare succes comercial al anilor 80 – 90), în care mișcările dansatorilor sînt extrem de expresive, aproape expresioniste, dar rămîn executate cu grația și rigoarea dansului clasic. Imaginația cinetică a lui Kylian este, desigur, excepțională, iar sensibilitatea și sinceritatea coregrafiei cuceresc imediat.
A treia parte a spectacolului este ”Marguerite and Armand”, balet într-un act de Sir Frederick Ashton după ”Dama cu camelii” de Dumas-fiul pe muzică lui Franz Liszt. Creat în 1963, acesta este cu adevărat un balet curajos. Cuminte stilistic, dar curajos tematic. Ashton a decis să spună într-un act, cu mijloacele coregrafiei clasice, ici-colo nuanțată cu elemente moderne, o poveste pe care o știe toată lumea. Dacă nu direct de la Dumas-fiul, măcar de la Verdi. În plus, ritmul poveștii este extrem de strîns, căci istoria iubirii dintre cei doi (Marguerite și Armand – în versiunea aceasta) se epuizează rapid. Se cunosc, se îndrăgostesc, fug să trăiască împreună fericiți, vine tatăl lui care îi cere ei să plece, ea cceptă după frămîntări intense, dar el nu știe, se revăd cu prilejul unui bal și el este brutal în gelozia lui oarbă umilind-o, apoi află că ea a plecat nu pentru un alt bărbat, ci pentru confortul social al familiei lui, aleargă spre ea, dar ea e pe moarte și, în cele din urmă, în brațele lui, își dă duhul. Intensitatea comprimării acestei povești într-un act impune dansatorilor o concentrare expersivă specială. La premieră, rolul Marguerite a fost dansat de Alina Cojocaru. Deși toată lumea știa povestea și muzica lui Liszt este, să zic așa, lipită subiectului (Liszt a scris această muzică avînd cu totul altceva în minte decît ”Dama cu camelii”, chiar dacă istoricii zic că o avea, de-adevăratelea, în pat), emoția care a cuprins sala a suspendat respirația. Alina Cojocaru a dansat excepțional și ovațiile nesfîrșite pe care le-a primit la sfîrșit au fost dovada că publicul venit, în bună parte, pentru ea a primit ceea ce a așteptat. Alina Cojocaru a administrat sălii doza de magie și de adevăr ce se poate lua numai prin ritualul scenei și numai din mîna marilor maeștri. Fragilă și puternică în același timp, seducătoare, dar purtînd morbul morții în ea de la bun început, evadînd spre bărbați cu disperarea cuiva care crede că așa scapă de moarte, peronsajul Marguerite dansat de Alina Cojocaru a fost convingător pînă la lacrimi.
De fapt, de ce ne îmbrăcăm noi frumos seara și ne ducem la teatru să vedem povești pe care le-am mai văzut de atîtea ori înainte sau să ascultăm o muzică pe care, uneori, o știm pe de rost? Ce anume ne face să fim dependenți de ritualul spectacolului? Ceea ce se cere mereu satisfăcută, nu este dependența de poveste, ci dependența de artist: nevoia de a vedea gestul coregrafic al cuiva ca Alina Cojocaru pe scenă. Nevoia de a fi atunci și acolo cînd și unde dansează cineva ca Alina Cojocaru pentru a vedea este un subiect despre care voi scrie un articol separat, pentru că simt cum palpită în adîncul acestui subiect o mare taină.
Nu închei aceste scurte note fără să precizez că, dintre toate cele trei momente, a fost limpede că publicul a vibrat cel mai mult la cel de-al doilea. ”Classical Symphony” a fost atît de dificil de executat, încît publicului i s-a părut simplu (meritul e al dansatorilor!). ”Marguerite and Armand” a fost un moment excepțional, repet, datorită Alinei Cojocaru, o balerină pe care o poți lăuda la nesfîrșit și tot rămîi cu sentimentul că nu-i faci dreptate pe de-a întregul. ”Petie Mort”, însă, a vorbit cel mai bine și cel mai direct inimii spectatorilor de azi. Semn că, dacă vrem să aducem în continuare lume în sala Operei la spectacole de dans conemporan, coregrafii de acest gen (pe lîngă Kylian, mă gîndesc la Bejart și la Preljocaj) trebuie să aducem. Dansul este singura artă în care contemporanul este mai iubit de public decît clasicul. Interesant, nu?
Opiniile exprimate în paginile ziarului aparțin autorilor.
Recomandările noastre
