Mărturisesc că de fiecare dată când folosesc termenii de „progresism” și „progresiști” mă simt puțin încurcat. Nu ar trebui să le explic celor mai puțin familiarizați? Să le pun într-un context?

Evident, orice om cu liceul terminat bănuiește cam ce înseamnă, măcar din amintirile de la orele de Limba Română despre Scrisoarea Pierdută și faimosul discurs al lui Cațavencu: „…legea progresului este așa, că cu cât mergi mai repede, cu atât ajungi mai departe…” și „…voi progresul cu orice preț… voi progresul și nimic alt decât progresul, pe cale politică… socială… administrativă… și finanțiară…”

Și totuși Cațavencu era un om normal. Ticălos, dar om normal. Chiar simpatic. Inofensiv.

Or, ceea ce se petrece în ultimii ani și mai ales în ultimele luni în Occident, rod al revoltei progesiștilor, al dorinței lor de a schimba cât mai rapid și mai radical lumea, nu este câtuși de puțin simpatic și nici inofensiv.

Întâmplarea face că am primit recent de la prietenii mei de la Editura Contramundum o culegere de texte aparținându-i fabulosului G. K Chesterton și purtând titlul Dacă Dumnezeu nu ar exista.

Nu vreau să scriu aici despre carte mai mult decât că este asemenea unui curent de aer curat și răcoros, atunci când deschizi dimineața fereastra unei camere în care toată noaptea a avut loc un priveghi. Cumpărați-o și citiți-o ca să vă limpeziți mintea în această lume îmbâcsită!

Însă, printre textele lui Chesterton am găsit unul intitulat Nebunul. E vorba doar de câteva rânduri. Când l-am terminat, am exclamat: „Dar ăsta este progresistul nostru!”.

Iată acest text reprodus integral în cele ce urmează:

„Un alt unghi prin care am încercat să definesc nebunul a fost acela că el începe mereu de la capătul greșit. Nu știe niciodată care este modalitatea corectă de a apuca ceva, așa cum cineva ar ști să apuce o pisică luând-o de blana de pe ceafă. El înceară mereu să prindă pisica de coadă; mai ales dacă este o pisică Manx, din rasa fără coadă.

Lucrul de la care pornește este lucrul care se află mereu la urmă – și care este cel mai puțin important. Astfel, dacă vorbește despre o legătură străveche și legitimă dintre un bărbat și o femeie, va vorbi despre dreptul la vot înainte de a vorbi despre jurăminte.

Dacă vorbește despre copii, va fi sincer interesat de școlile pentru copii; nu îi va trece niciodată prin cap ideea că, luați ca o categorie distinctă, copiii aparțin în general familiilor.

Dacă e interesat de Shakespeare, nu va fi interesat de poeziile lui Shakespeare; va fi interesat de întrebarea extraordinară despre cine ar fi autorul acelor poezii.

Dacă este interesat de una dintre Evanghelii sau de una dintre Epistole, el nu va fi interesat să afle ce este scris acolo; va fi interesat de vreo dezbatere interminabilă și stupidă despre când a fost scrisă.

În momentul când am ajuns cu speculațiile mele în acest punct am început să bănuiesc că am descoperit, în ce cele din urmă, definiția nebunului.

Marele și oribilul secret cu privire la nebun este acesta: că nu este niciodată interesat de subiectul lui. Este interesat doar de obiectul lui. El vrea să facă ceva, să modifice ceva, să simtă că a deturnat sau schimbat ceva, să își redescopere propria existență mizerabilă.

Nu îi pasă de femei ci de Voturi Pentru Femei; nu îi pasă de copii, ci de educație; nu îi pasă de animale, ci de anti-vivisecție; nu îi pasă de Natură, ci de „spațiile deschise”.

Nu-i pasă de nimic, dacă nu poate să-i facă ceva acelui lucru. Lăsați-l singur timp de trei minute cu o vacă sau cu un canar și nu va avea suficientă energie ca să trăiască viața contemplării.

Nu se poate bucura niciodată de o discuție, deoarece nu se poate bucura niciodată de un dubiu.”