"Cine-i, ce-i, ce-a fost pe-aici?" Zarvă mare televizată, ieşiri la rampă, sfadă, război. România contribuie alături de aliaţii NATO în intervenţia din Libia. Trimite o fregată pregătită de război în Marea Mediterană, pentru a impune o blocadă armată Libiei.
Să analizăm puţin Libia. Vorbim nu doar de al zecelea producător de petrol al lumii, ci şi de o ţară care are de nouă ori suprafaţa României, chiar dacă are doar o treime din populaţia noastră. Vorbim despre o intervenţie a unei ţări din sud-estul Europei într-o ţară din nordul Africii. Vorbim în cazul Libiei de beduini crescători de cămile, de triburi certăreţe înarmate şi de un nisip nesfârşit unde cade câte o ploaie la zece ani. Vorbim de o altă lume faţă de cea pe care o cunoaştem. Ce să caute România acolo?
Nici istoria nu este un ghid foarte bun. Acum două mii de ani, Tripolitania, cum era numită atunci, era un exportator important de ulei de măsline. Mai nou, măslinele cele mai gustate sunt perimetrele petroliere din care s-au înfruptat pe rând, începând din 1959, mai-marii industriei mondiale: Shell, ExxonMobil, dar mai ales ENI, avand în vedere relaţia privilegiată cu Italia. Mai aproape de noi, în urmă cu două sute de ani, în 1801, o fregată americană, USS Enterprise, intră în conflict cu o navă tripolitană, în cadrul Războiului Berber. Astăzi, o fregată britanică, cumpărată cu scandal de România, recondiţionată, revopsită şi rebotezată Ferdinand I va fi trimisă de la Constanţa către Marea Mediterană, pentru a participa la blocada navală NATO. Trecem lejer şi peste scandalul investigat de Biroul pentru Fraude Majore din Marea Britanie, care a mers o perioadă pe urma unui comision de opt milioane de lire plătit, din informaţiile britanicilor, de intermediarul Barry George către figuri rămase necunoscute, implicate în tranzacţie din partea guvernului României din 2004.
Merită să amintim două cuvinte şi despre fregata trimisă de România către apele libiene. Ea a fost lansată la apă în urmă cu 23 de ani, în 1988, folosită fiind de Marina Regală Britanică până în 2003, când a fost scoasă din uz. Ce au lăsat britanicii de vechi în 2003, noi am luat de nou în 2004 – vă reamintiţi precis celebrul scandal al fregatelor din vremea guvernului Năstase. Nu vom şti niciodată tot adevărul despre tranzacţie, chiar dacă s-a promis la vremea respectivă un offset important. Offset 100% înseamnă că de contravaloarea navelor cumpărate de la ei, englezii aveau obligaţia de a cere şi cumpăra tehnică militară şi alte echipamente din România. Nu s-a întâmplat nimic până acum.
Totuşi, fregatele au fost recondiţionate de britanicii de la celebra Bae Systems, astfel încât au putut primi certificarea de interoperabilitate NATO în două etape, în 2007 şi 2008. Ele nu au, conform informaţiilor din presă, un sistem de rachete navale, ci doar un tun şi un sistem de lansatoare de torpile. Oricum, libienii pro şi anti-Gaddafi se împuşcă în principal pe uscat, deci nu e mare tragedie. Iar ajutoarele pentru armatele de mercenari nu provin de pe mare, provin de pe uscat – în special din Mali.
Regele Ferdinand I, Regele României Mari, probabil s-ar întoarce în mormântul lui din Mănăstirea de la Curtea de Argeş, dacă ar mai putea afla că numele lui a fost împrumutat acestei fregate ce era botezată HMS Convetry de când a fost lansată la apa în 1986 şi până când a fost recondiţionată în portul Portsmouth, în 2004. Ferdinand este cel care în 1916 a luat o decizie incredibilă, intrarea României în razboi împotriva Germaniei, în condiţiile în care reprezenta totuşi dinastia de Hohenzollern. Este lesne de înţeles că Ferdinand I - fie regele, fie fregata numită dupa rege - nu au nicio treabă cu triburile de beduini din Libia. Cu alte cuvinte, există tot atâta legătură între noi şi conflictul de acolo câtă ar putea exista între o fregată şi nişte cămile.
"Umaniştii" care trăncănesc la televizor că pe noi ar trebui acum imediat să ne pocnească dorinţa de a ajuta poporul libian trebuie să explice dacă România este pregatită să intervina şi în alte locuri din lume unde democraţia nu domneşte – Coreea de Nord, Iranul, eventual Cuba. "Umaniştii" au stat impasibili când aproape un milion de oameni au murit în Rwanda. "Umaniştii" nu au trăncănit foarte tare în problemele din Darfur. Ei habar n-au să invoce argumente istorice care le-ar servi: armele libiene transmise paramilitarilor irlandezi în 1973, sprijinul lui Gaddafi pentru preşedintele Ugandei, Idi Amin, sprijinul pentru Bokassa, sângerosul împărat al Imperiului Central African – cel pentru care crima era un instrument uzual de luptă politică. Ar putea invoca fericirea afişată în public la moartea preşedintelui egiptean Anwar Sadat în 1981. Ar putea invoca atacurile teroriste de la Roma şi din Viena din 1985, cel din Berlinul de Vest din 1985 şi, cel mai cunoscut, bombardarea zborului Pan Am în 1988 – cunoscută în istorie ca prăbuşirea de la Lockerbie. În loc de aceste crâmpeie de istorie, adevărate dar rămâne de văzut dacă şi suficiente pentru a ne duce la război, ni se spune că facem bine să ajutăm la crearea unei democraţii şi să fim solidari cu aliaţii NATO.
Cu solidaritatea este o altă şmecherie logică. Solidaritatea are un înţeles precis pentru NATO, se referă la articolul 5 al Tratatului, care spune că toate ţările vor reacţiona solidar în caz că vreuna este atacată. Cum nicio ţară membră nu a fost atacată militar în cei 50 de ani de funcţionare al organizatiei, acest articol a fost invocat simbolic o singură dată, cu ocazia prăbuşirii turnurilor gemene de la New York, în 2001. Ca atare, răspunsul pentru cei care se întreabă de ce am participat în Afghanistan şi de ce trebui să ne gândim serios dacă participăm în Libia este simplu: în cazul Afghanistanului, drama de la New York a fost interpretată, în sensul tratatului, ca o declaraţie de război direct făcută Statelor Unite. De aceea, toate statele au acţionat solidar, România fiind forţată sa participe şi având un interes direct în acest caz: reacţia solidară a tuturor celorlalte ţări NATO dacă noi am fi agresaţi militar de cineva, în viitor. Nu se aplică aceeaşi logică în cazul Libiei, unde intervenţia este împinsă de consilierul de securitate al preşedintelui Obama, aceeaşi persoană care are remuşcări majore faţă de non-intervenţia în Rwanda, în timpul mandatului preşedintelui Bill Clinton.
O ultimă concluzie pentru intervenţia noastră din Libia sună cam aşa: am terminat de pus embargo corupţilor din ţară, consilierilor fiscali care iau şpăgi consistente în vămi, trecem lejer peste povestea unui europarlamentar care ia şpagă, însă vom aplica un sever embargo undeva prin Africa de Nord, într-o zonă cu mulţi beduini. Nu ne ajung nisipurile mişcătoare de la noi, vrem să vedem eventual şi cum e cu nisipurile din deşertul african. Bravos, naţiune!