Sursa foto: Razvan Valcaneantu EECDe când s-a întâmplat crima din Cosmopolis, rezidenţialul de lângă Bucureşti, îmi tot răsare în minte celebrul cântec la lui Bob Dylan, Blowin' In the Wind, şi excepţionala interpretare a variantei româneşti de către inegalabilului Florian Pittiş: „Câţi mai au de murit / Ca s-aflăm în sfârşit / Că oameni prea mulţi au murit”.
Melodia şi versurile din 1962, cântecul-manifest al generaţiei mele, mi se par azi mai actuale ca niciodată.
Câţi dintre noi, oamenii de rând, mai avem de murit cu zile, ca să aflăm că în România suntem pe cont propriu. Că nu reprezentăm pentru statul pe care îl plătim cu birurile pe care le pune pe capul nostru decât un CNP bun de muls pentru bugetul care nu ajunge niciodată pentru noi, ci doar pentru contractele lor.
Câţi mai avem de murit ca să ne dăm seama că „Siguranţă şi încredere”, aşa cum scrie pe maşinile de poliţie, nu este decât un şlagăr care a câştigat ferstivalul de prostit fraierii şi că Poliţia a pierdut lupta cu drogurile, aşa cum a afirmat chiar ministrul de Interne şi, mai nou, lupta cu apărarea noastră împotriva măcar a criminalilor, dacă nu a infractorilor în general, dar a câştigat-o pe cea împotriva bătrânelor care vând leuştean şi mărar la colţ de stradă.
Câţi mai avem de murit, ca să aflăm, în sfârşit, că „Fiat Justitia, pereat mundi” nu înseamnă pentru ei „să se facă justiţie, chiar de-ar fi să piară lumea”, ci l-au adaptat şi acum sună cam aşa: „Să facem justiţia noastră, care ne convine nouă, chiar de-ar fi să piară lumea lor, a oamenilor de rând”.
Mai este nevoie să vă reamintesc multele cazuri de incompetenţă crasă ale poliţiei? Sigur nu, pentru că le cunoaşteţi şi dumneavoastră foarte bine. Adăugaţi la ele dramele care au rămas neştiute de către noi, pentru că nu s-a publicat nimic despre ele.
Mai este nevoie să vă reamintesc despre sentinţe strigătoare la cer date de o justiţie care ţine în mână o balanţă strâmbă şi care nu mai este demult legată la ochi, ci dimpotrivă, cască bine ochii pe cine judecă şi cum dă sentinţele? Cred că nu! Sigur, fiecare dintre dumneavoastră ştiţi exemple de oameni care duc în spate sentinţe nedrepte, unora distrugându-li-se iremediabil viaţa, dar şi cazuri de hoţii uriaşe, limpezi ca lumina zilei, încheiate cu achitări sau cu prescrieri.
Câţi mai avem de murit, ca să aflăm, în sfârţit, că sunt incompetenţi. Că unii sunt chiar rău intenţionaţi. Că foarte mulţi sunt inculţi. Că au fugit de şcoală ca dracul de tămâie, dar s-au lipit în fruntea bucatelor cu şmecherii, slugărnicii şi pile de partid. Că au început să se creadă Dumnezei pe pământ. Că sunt intangibili. Că pot face ce vor. Că nu păţesc nimic, chiar dacă şi-au asumat, minţindu-ne în campanii electorale, responsabilităţi pe care nu sunt capabili să le ducă la îndeplinire. Că putem muri din cauza incompetenţei sau prostiei lor, iar ei vor zburda în continuare liberi, vor pune pe reţelele de socializare poze din concedii petrecute lângă mări de smarald, la umbra palmierilor şi-şi vor cumpăra castele şi vile de lux în cele mai exclusiviste locuri de pe planetă. Fără să fie traşi la răspundere în vreun fel. Ba, chiar mai având tupeul să vină să ne ceară votul încă o dată, zicând că până acum au dat cu oiştea în gard, dar s-au deşteptat peste noapte şi au soluţii miraculoase de ieşit la liman.
Câţi mai avem de murit, ca să aflăm, în sfârşit, că pentru ei, viaţa noastră nu contează.
Răspunsul, prieteni, sper să nu mai fie doar vânarea de vânt.
