La ora când scriu aceste rânduri nu se știe încă dacă forțele armate ruse intră sau nu în Ucraina. Se știe doar că termenul dat inițial de americani ca fiind sigur a fost modificat de vreo trei ori. O nouă modificare nu ar surprinde pe nimeni. Iar cei surprinși nu ar avea curaj să-și mărturisească nedumerirea. Așa că războiul o începe, dacă o începe, când începe.
Interesant, însă, mi se pare cum Ucraina pare să rămână tot mai singură în fața pericolului militar efectiv, în timp ce solidaritatea altor țări se limitează la amenințări cu sancțiuni economice, polticie, coordonate sau individuale.
Înarmați până-n dinți în spațiile noastre sigure, solidari doar între noi, aliații Ucrainei în acest conflict promitem să facem un scut în jurul lor din propriile portofele, să amenințăm cu un tsunami economic, dar și asta cu o jumătate de gură, că doar ne lovește și pe noi valul de sancțiuni.
Situația Ucrainei din 2022 îmi amintește de cea încurcată în care s-a aflat România Socialistă a lui Nicolae Ceaușescu, în 1968, după ce, în noaptea de 20 spre 21 august, armate ale Tratatului de la Varșovia invadaseră Cehoslovacia.
Este evident pentru cititorii Evenimentului Istoric și ai Evenimentului Zilei că intrarea tancurilor sovietice, în principal, dar și ale aliaților din Blocul Estic, a fost pentru Nicolae Ceaușescu un prilej de a își afirma independența față de URSS printr-un discurs memorabil de condamnare a intervenției armate într-o țară soră.
Ce a urmat? O creștere în popularitate neașteptată pentru conducătorul român, dar și amenințarea că România ar putea fi ținta următoarei invazii. Se spunea că 285.000 de soldați, sovietici, unguri și bulgari, așteptau un singur ordin pentru a trece granița românească.
Informațiile pe surse erau confirmate și de structurile de contraspionaj, mii de turiști sovietici intraseră în România, eventualii lideri români care ar fi putut prelua puterea fuseseră contactați.
Adevăratul aspect interesant este că sprijinul extern pe care România ar fi putut conta nu s-a făcut simțit, decât la nivel declarativ. Ciu En-Lai, conducătorul Chinei a felicitat RSR cu ocazia Zilei Naționale, 23 August, spunând că avem în poporul chinez un aliat. Și atât. O declarație ulterioară nu a mai venit.
SUA, puterea curtată de Ceaușescu, a avut un discurs ferm al președintelui Lyndon Johnson, cu expresia devenită celebră ”Nu asmuțiți câinii războiului!” și secretarul de stat a întocmit chiar și un draft al unei declarații prin care condamna invadarea României. Alt gest nu a mai urmat.
Cât de mult seamănă Ucraina anului 2022 cu România lui 1968
Dintre aliații lui Ceaușescu din zonă, doar Iugoslavia părea de bază, dar până și Iosip Broz Tito i-a spus că l-ar adăposti în caz de invazie, dar fără forțe militare! Adică l-ar fi adăpostit ca pe un fugar.
În această situație, Ceaușescu s-a organizat singur, pe plan intern. În timp ce Securitatea elabora planul de intervenție Rovine IS-70, la nivel central se emitea strategia ”Războiul întregului popor”, adică, pe lângă Armată, forțele Ministerului de Interne și rezerviști, se organizau Gărzile Patriotice, un fel de armată aflată în subordinea organelor de partid locale, și se introducea Pregătirea Tineretului Pentru Apărarea Patriei, cursuri de instrucție militară pentru elevi și eleve de liceu. Niciuna dintre aceste decizii nu ar fi putut schimba soarta unui eventual război.
URSS nu a invadat România, dar efectul principal al amenințărilor a fost că Nicolae Ceaușescu și-a ”îndulcit” discursul la adresa politicilor de la Kremlin. Cel puțin pentru o perioadă.
Cât de repede s-a produs această schimbare de ton? Pe 25 august, după o întrevedere cu Nicolae Ceaușescu, ambasadorul rus la București spunea, într-o convorbire telefonică înregistrată: ”Am vorbit cu comandantul, câinele nu va mai lătra!”
Diplomarul Alexcsandr Basov nu a mințit. Tonul propagandei din Republica Socialistă România se sschimbase.