Revenind la bunii noştri daci, ei dedicasera această a şaptea zi a lupilor, unui zeu al morţii, ucis prin otravă, pentru că în această zi dacii îşi otrăveau săgeţile!
Se apropia Anul Nou dacic, prilej de sărbătoare, dar, după acea, dacii plecau în incursiuni, în „misiuni de cercetare prin luptă”. Iar teoria şi tehnologia otrăvirii săgeţilor presupune o tehnică care se întinde pe mai multe săptămâni.
Unii autori spun că dacii mai considerau în momentul plecării la luptă poziţia Lunii şi a lui Venus, Luceafărul. Să ne reamintim că spartanii porneau la luptă numai pe Lună plină, sau în creştere. Interdicţie astrologică, religioasă? Poate, dar şi o tactică militară. Spartanii, infanterişti, alergau distanţe foarte mari, erau antrenaţi de mici copii. Luna plină oferea suficientă lumină ca armata spartană să se poată deplasa rapid şi în siguranţă în timpul nopţii. Astăzi erau aici, mâine dimineaţă la 50 de kilometri, proaspeţi şi gata de luptă, luînd prin surpriză inamicul - spartanii, cei mai buni soldaţi ai tuturor timpurilor! Dacă spartanii erau elita elitelor, dacii au fost cele mai bune trupe de commando din antichitate.
Călăreţii daci, de exemplu, pentru care lumina Lunii, mai ales dacă era plină, era suficientă pentru un tir nocturn precis, cu arcurile lor puternice, ale căror secret s-a pierdut, ca multe alte lucruri bune şi bine făcute. Un arcaş dac putea să nimerească, prin viziera coifului, un soldat roman care era de santinelă, la o distanţă de o sută de metri!
„O tempora, o mores!” şi Cicero se lamenta... dar nu cumva este o idealizare a trecutului şi o sfidare a prezentului?
Recomandările noastre
