O lectură recentă, consumată într-unul dintre puținele locuri unde mă simt într-adevăr acasă, mi-a (re)deșteptat în memorie un adevăr înțeles, scris și astfel eternizat de toți marii scriitori ai planetei: casa e centrul universului (teluric, literar, artistic etc.).

Studiu de caz? Ismail Kadare, unul dintre literații mei preferați. Ia, ca să mai schimbați aerul de Caracal, aprofundați-l un pic pe albanez!

„Părea că, asemenea unui animal preistoric, orașul acesta se ivise în vale într-o noapte de iarnă și apoi se cățărase cu greu pe coasta muntelui, într-atât era de ciudat. Aici totul era vechi și împietrit, începând cu străzile și cișmelele și sfârșind cu acoperișurile caselor masive, vechi de secole, acoperite cu plăci de bazalt, asemănătoare unor solzi uriași.

Era greu de crezut că sub platoșele acelea pulsa viața. În plus, orașul nu admitea comparațiile, așa cum nu primea de bunăvoie nici ploile, grindina, curcubeiele și steagurile străine multicolore fluturând deasupra acoperișurilor sale, atât de vremelnice și ireale, pe cât de veșnic și concret era el însuși. (...)

Într-adevăr, era un oraș foarte ciudat. Dacă ai fi vrut, ți-ai fi putut agăța pălăria, din mers, în vârful unui minaret, și asta fără prea multă osteneală. Multe erau aici incredibile și multe se petreceau ca în vis. (...) Era greu să fii copil în orașul nostru”.

Crochiul de mai sus, captivant, aș zice, îi aparține scriitorului Ismail Kadare, cea mai cunoscută voce a Albaniei la nivel mondial. Tușele repezi conturează cadrul comunității din mijlocul căreia s-a ridicat Kadare - literat școlit la Tirana, la Moscova și, potrivit cursului vieții, (și) la Paris (oraș în care și-a pecetluit de altfel exilul) -, mai precis ale unui orășel de munte din sudul țării, Gjirokastër pe numele lui.

Mai trebuie adăugat că imaginea proiectată de Kadare a prefațat romanul Cronică în piatră, publicat prima oară în 1971.

Piatra de temelie a unei opere

Cum se împletește destinul acestei așezări balcanice cu tema acestui eseu - casa ca centru? Simplu: casa scriitorului Ismail Kadare, pe care acesta o va evoca, la propriu, în pasaje memorabile, rezervându-i, de multe ori, masca unui personaj principal, implicit liniile concentrice ale Gjirokastrei nu reprezintă altceva decât centrul unei lumi din mijlocul căreia s-au propagat în toate direcțiile (palpabile prin prezența operei lui Kadare) nu doar istoriile particulare ale unei case, ale unui oraș prăfuit din munții din sud, ale unei copilării, ale unui destin, ci însăși Albania, văzută, bineînțeles, prin ochii unuia dintre cei mai vrednici fii ai ei.

Casa, ca centru - în cazul lui Kadare - , cel puțin literar vorbind, nu este doar matca, vatra din care și-a strigat (prin scris) în lume blestemele (fabuloase), obiceiurile (multe dintre ele apropiate de ale noastre), revolta împotriva totalitarismelor de orice natură, nu!

Casa, la Kadare, casa din Gjirokastra, în special, este ea însăși un motiv, un laitmotiv, o piatră de temelie a operei sale. Revine, obsesiv, în cele mai multe dintre scrieri. În „Cronică în piatră”, de pildă, dramele celui de-al Doilea Război Mondial, drame care au înfășurat, la vremea lor, și căminul lui Kadare - cucerit, pe rând, de italieni, greci și zguduit din temelii de raidurile Aliaților, pentru a fi, inevitabil, spulberat de atacurile aeriene ale germanilor -, sunt filtrate, înainte de a fi dezvăluite lumii, prin adevărurile unui copil pentru care certitudinile vieții și viața certitudinilor lui sunt împăștiate brutal chiar când puștiul se pregătea să pună mâna pe ele.

Și, atunci, copilul (lui) Kadare, închipuit de scriitorul Kadare, se apără de vicisitudinile năpustite sălbatic peste universul lui gjirokastrian refugiindu-se tocmai în acest loc intim: casa. Când înfricoșătoare, când zâmbitoare, dar întotdeauna la locul ei, acolo unde au pus-o bătrânii neamului, ocrotitoare.

Casa, acea casă lăsată acasă, în Albania, nu-i dă pace lui Kadare nici în exilul din Franța. Scrie, din patria lui Hugo, tot despre Gjirokastra și reușește, astfel, magnific, să păstreze acest centru drag părăsindu-l! Îi păstrează, prin  evocare, nealterată valoarea, pentru că din acest focar pleacă toate poveștile lui Kadare, mai mult sau mai puțin reușite.

Cenușăreasa și bombardamentele nemților

„Unde este omul, acolo este casa, acolo este centrul”, nota, undeva, dacă nu mă înșel, parafrazându-l, Eliade. Kadare, iată!, îl confirmă. „Unde este gândul omului, unde este omul deci, acolo este casa, centrul. Poți arăta lumii cine ești și de unde vii fără să fii cu adevărat acasă”, pare a spune albanezul. Care-și descrie, că tot veni vorba de personalizarea casei, într-un mod tulburător adăpostul copilăriei și al adolescenței schipetare.

„(...) Am coborât în pivniță și i-am admirat cu respect zidurile groase, nevăruite de mult. Până acum - notează Kadare, referindu-se la începutul unor bombardamente asfixiante - fusese un loc lipsit de importanță. Puneam acolo cărbunii sau stingeam varul. Pivnița era cenușăreasa, în comparație cu camera mare, de la etajul al doilea. Aceasta avea șase ferestre, înalte cât tata.

Tavanul era galben, din lemn sculptat. Toți ai casei o îngrijeau: mama îi freca lemnăria până devenea galbenă cum era ceara, perdelele din ferestre erau albe, numai dantele, și pernele de pe sofa, pe care se așezau bătrânele venite în vizită ca să-și soarbă cafeaua și să-și spună toate acele vorbe înțelepte, erau împodobite cu lucrătură de mână.

Era ușor să bănuiești ciuda celorlalte odăi, ba chiar și a coridoarelor. Ciudă care se vedea în ferestrele lor mici, în plafoanele coșcovite și în ușile înguste”.

Apoi, Kadare întoarce fraza. Și perspectiva: „Și, iată că, pe neașteptate, lucrurile se schimbară în ziua în care căzură primele bombe. În acea zi geamurile camerei celei mari se spărseseră și totul se răvășise cumplit, în vreme ce tăcuta și modesta pivniță nu pățise nimic. Îmi părea rău pentru camera de oaspeți, pe care o părăsiseră toți.

În timpul bombardamentelor, când stăteam în pivniță apărat de zidurile ei groase, mă gândeam cu părere de rău la camera de la etaj, care se zgâlțâia și trosnea acolo sus, singură de tot. O asemuiam cu o femeie frumoasă, dar  speriată, de-a dreptul isterizată, în vreme ce beciul era o bătrână surdă, dar plină de vitalitate.

Îndată ce camera cea mare își pierdu importanța, pivnița deveni partea cea mai însemnată a casei. Acum, casa noastră părea întoarsă cu susul în jos”. Ca o înțelegere tainică între Cer și Pământ...

Nu vă lăsați părul la frizer

Un alt fragment (din alte zeci) în care casa lui Kadare e centrul narațiunii v-ar fi devoalat vrăjile învârtite de bătrânele din Gjirokastra, care-și îndemnau bărbații din bătătură să nu-și lase părul la frizer, să-l aducă acasă, pentru a nu putea fi folosit de alte cotoroanțe, la alte și alte farmece.

Dar poate că pentru a-l înțelege mai bine pe autorul „Cinei blestemate”, pentru a-i pătrunde ușurința cu care manevrează imponderabilele propriului centru, e suficient următorul text, desprins parcă dintr-un volum kadarian: „Pe vatră nu se puneau spurcăciuni, în vatră nu se scuipa, în fața vetrei, când țiuia focul și urla viforul în hornuri, babele tălmăceau sau preziceau vremurile”.

Eh, cum e?

Dacă citiți un singur volum marca Ismail Kadare, este imposibil să nu găsiți măcar o referință subțire la cuvintele de mai sus, fără a bănui măcar o secundă că textul citat este extras din cărțoiul unui celebru cercetător român, Romulus Vulcănescu (Mitologie Română).

Sună perfect kadarian: „Vatra casei reprezenta altarul pe care femeile oficiau întâi riturile domestice, legate de ciclul vieții (naștere, nuntă și moarte). (...) Pe vatră se îmbăiau în copăi cu ierburi tămăduitoare sau întăritoare copiii slăbănogi. Din sfârâitul și săritul bobilor zvârliți pe vatra încinsă își interpretau ursita, de Anul Nou, fetele care urmăreau să se căsătorească. Tot la vatră doftoroaiele și vracii își preparau, noaptea, în taină, elixirurile, licorile și leacurile”.

„Sări-ți-ar ochii, să-ți saie!”

De altfel, universul mitologic creionat de Romulus Vulcănescu se suprapune ușor României și Albaniei. Ba chiar unui spațiu mai mare, mult mai mare. Blestemele băbuțelor din Gjirokastra romanelor lui Kadare - „Sări-ți-ar ochii, să-ți saie!” - le-am auzit și eu, pe ulițele copilăriei mele, așa cum casa centru imortalizată de albanez în fața lumii poate fi înlocuită, de ce nu?, cu casa-centru evocată de Marin Preda sau de Octavian Paler.

Fiecare dintre cei trei, aleși până la urmă la întâmplare, au (re)găsit în casa natală refugiul (teluric și abstract),  motivul (literar) și oglinda întoarsă către posteritate. Au difuzat, prin scris - alții au reușit s-o facă prin muzică, prin sculptură, prin pictură etc., etc. -, valorile unui loc unic în amalgamul universal.

Dar oare nu s-a întâmplat la fel -în cazul valorilor/ideilor colportate (inclusiv prin forța armelor) de Occident (din Occident) către periferii? Nu așa s-au împrăștiat democrația, capitalismul, comunismul, colonialismul, evanghelismul etc., etc.? Nu dintr-un loc anume, dintr-un centru, au sporit în lume, modificând-o definitiv? Exemple ar fi, fără îndoială, nenumărate.

Casa, ca centru, în opera lui Ismail Kadare nu este, poate, cel mai elocvent, dar a fost, fără doar și poate, mai plăcut de povestit.

P.S. Potrivit unei știri publicate la data de 3 mai 2019 de Albanian Daily News, casa lui Ismail și a Elenei Kadare din Tirana a fost transformată în muzeu, după ce, în prealabil, fusese restaurată de un arhitect italian... În România, casa în care s-a născut Marin Preda stă să cadă, dacă n-o fi căzut deja.