Jurnalistul britanic de investigații Jaques Peretti ne oferă, într-unul dintre capitolele cărții Înțelegerile care ne-au schimbat lumea (Litera, 2019), o formidabilă și actuală lecție de economie. Una pe care n-ai s-o înveți niciodată la școală. Convingeți-vă!

„La 65 de kilometri de San Francisco se află orașul Livermore. Pe strada principală plină de cafenele și de magazine de antichități, la jumătatea drumului, se găsește o stație de pompieri, iar sus, pe zidul din spate, departe de strălucitorul camion de pompieri lustruit zilnic de voluntari ieșiți la pensie cu mustăți albe stufoase, se află acel lucru de care rezidenții din Livermore sunt cei mai mandri. Este vorba despre un bec ce bazaie incet și palpaie, răspandind o lumină galbenă, lugubră. Dar, spre deosebire de orice alt bec de pe pămant, acesta nu a incetat să funcționeze timp de 116 ani”.

Așa își începe jurnalistul BBC prezentarea. Și o să aflați imediat și motivul: „Compania Shelby Electrical a făcut Becul de O Sută de Ani in 1901. Un bec din sticlă suflată și modelată cu mana, cu un filament de carbon de 30 W, are acum o putere de doar 4 W, ca un bec de noapte pentru copii, dar iată ceea ce este remarcabil: incă funcționează”. Cum așa?

Cât de des schimbăm becul

„Este un mister și ridică in mod inevitabil intrebarea: de ce, dacă Stația de Pompieri din Livermore are un bec care incă arde la ani buni de la implinirea varstei de un secol, restul lumii are becuri care se strică după șase luni?” – chestionează Peretti. Chiar, de ce folosim becuri atât de perisabile?

Răspunsul vine imediat: „Acel bec Shelby prăfuit deține secretul consumerismului. Este primul pas pe drumul care duce la prima născocire a uzurii planificate și la crearea upgradării continue. Astăzi, upgrade‑ul este un mod de viață. Ne schimbăm telefoanele la fiecare 11 luni; 28% din noi ne schimbăm canapeaua la fiecare trei ani; partenerul, in medie, la fiecare doi ani și nouă luni (pentru cei 28%, o canapea durează mai mult decat o relație)”.

„Noism infinit”

În continuare: „Aparținem cultului global a ceea ce designerii de produse numesc «nou‑ism infinit» – nu doar o neincredere față de orice este „vechi“, ci față de orice am upgradat cu doar cateva săptămani in urmă, fapt care face acel ceva să fie «vechi». Upgrade‑ul chiar a fost transferat de la obiecte la noi”.

Mai precis: „Imbunătățirea de sine perpetuă este o obsesie in fiecare sferă a vieții: perfecționarea corpului la sală, faptul de a deveni, la locul de muncă, tot mai productiv, un coleg, un partener, un bucătar, un amant, un părinte, un ingrijitor, un om tot mai bun. Acest neobosit și atotcuprinzător efort destinat imbunătățirii de sine este caracteristic pentru cultura upgrade‑ului. Aceasta nu a apărut, ca prin minune, de nicăieri, ci a fost planificată, iar becul Shelby este primul indiciu menit să ne lămurească asupra modului in care a avut loc această Planificare”.

Gunter Hess intră într-o clădire din Berlinul de Est

„Al doilea se găsește la 9.000 de kilometri distanță. In 1989, cand comunismul se prăbușea, iar mulțimile se cățărau pe Zidul Berlinului, un istoric numit Gunter Hess intra neobservat intr‑o clădire din Berlinul de Est: sediul Companiei Electrice Osram. Inăuntru, Hess a găsit fișete răsturnate și hartii imprăștiate pe podea. Hess a inceput să selecteze hartii, apoi ceva i‑a captat atenția” – evocă Peretti.

Dar ce i-a atras atenția lui Hess? „Stenograme confidențiale de la o intalnire de la Geneva, din 1932, dintre doi din cei mai importanți membri ai consiliului de administrație al Osram și cele mai mari cinci companii electrice din lume. Cand, două decenii mai tarziu, l‑am intalnit pe Gunter intr‑o cafenea din Berlin și l‑am intrebat de ce erau aceste hartii atat de speciale, Gunter și‑a deschis servieta”, mai povestește Peretti.

Phoebus, un cartel secret

„Cei mai mari cinci producători de becuri de pe pămant se intalneau la Geneva pentru a lua o decizie de politică economică ce avea să schimbe cursul istoriei. Aveau să creeze un cartel secret, cunoscut drept Phoebus, cu un scop anume: acela de a scoate din afaceri pe oricine crea un bec care dura mai mult de șase luni”. Fabulos!

Și, mai departe: „Documentele demonstrează ceva ce credem cu toții că există, cand fierbătorul nostru incetează să mai funcționeze, in mod misterios, la doar șase luni după ce l‑am cumpărat: uzura planificată. Cartelul Phoebus a fost ondat de William Meinhardt de la Osram și de Anton Philips, fondatorul gigantului electric olandez Philips Electrical. Ei au vrut să sistematizeze uzura, impunand o politică economică globală in ceea ce privește durata de viață a unui bec și distrugand orice companie care devia de la norma stabilită de cartel”.

Implicați și americanii, și britanicii, și francezii...

„Hess mi‑a arătat semnatarii de la intalnirea inaugurală a Phoebus. Printre ei se numărau cea mai mare companie electrică a Americii, General Electric, AE din Marea Britanie, Compagnie Des Lampes din Franța, GE Socidead Anonyma din Brazilia, cel mai mare producător de bunuri electrice al Chinei, General Edison, Lamparas Electricas din Mexic și Tokyo Electric. Procesele‑verbale le infățișau planul in termeni preciși: scurtarea vieții fiecărui bec electric la șase luni. In cazul in care cineva nu respecta planul, avea să fie amendat, in conformitate cu o gamă ajustabilă de amenzi, care se plăteau toate in franci elvețieni sau in mărci germane”, șochează Peretti.

Și asta nu e totul: „Aceste cinci companii nu produceau pur și simplu becuri electrice. Ele furnizau infrastructura de bază a vieții moderne: iluminatul stradal; firele de cupru pentru liniile telefonice; cablajul pentru nave, poduri, linii de tren și de tramvai. Fabricau bunuri de consum durabile precum frigidere și cuptoare; furnizau componentele electrice pentru mașini, case și birouri. Iar din 1932, toate acestea aveau să fie făcute in așa fel incat să se strice”. Cum vi se pare?

O inginerie inversă

„Două mii de ani de ingeniozitate in fabricarea bunurilor manufacturiere, in așa fel incat să reziste, aveau să ia sfarșit. De aici inainte, producția de masă avea să implice, in mod contraintuitiv, planificarea inginerească inversă a unui obiect, de la momentul in care trebuia să se strice inapoi. Fiecare obiect avea să aibă o durată de viață diferită inscrisă pe un tabel. Gunter Hess mi‑a arătat categoriile calibrate meticulos pe o gamă ajustabilă a uzurii, mazgălite in căsuțe cu un scris foarte mic, fiecare căsuță incluzand o durată de viață. Lucru crucial, consumatorul nu avea să știe absolut nimic despre acest lucru. Becul electric de la Stația de Pompieri din Livermore a fost singurul care care a scăpat”.

Concluzia lui Peretti: „Făcea Phoebus ceva rău? In 1932, lumea liberă făcea echilibristică, intre depresiune și revenire economică, pe o muchie de cuțit. Hitler era pe cale să preia puterea in Germania. Planul Phoebus de sistematizare a uzurii planificate nu vindea pur și simplu mai multe becuri electrice, ci salva capitalismul și, implicit, democrația” Oare?