O carte interzisă minorilor...Istoriile lui Alex Ștefănescu

O carte interzisă minorilor...Istoriile lui Alex Ștefănescu

Titlul complet al acestui articol este „O carte interzisă minorilor și criticilor literari minori”. Explicația? Cartea – „Trolywood” de Lorena Lupu, Ed. Hyperliteratura, 2017 − poate avea asupra cititorilor încă neformați, dar și asupra celor cu prejudecăți un ... puternic impact emoțional.

Autoarea folosește toate cuvintele limbii române, și pe cele decente, și pe cele deocheate, și pe cele savante, și pe cele golănești, cum vrea ea și când vrea ea. Puțin îi pasă că unele expresii i-ar putea îngrozi pe intelectualii subțiri. Ba chiar – așa mi se pare – forțează puțin nota cu termenii licențioși pentru a provoca persoanele simandicoase, fiind o motoprovocatoare de profesie. Nu întâmplător și-a botezat motanul „P...lică” (eu n-am libertatea ei interioară ca să reproduc asemenea cuvinte ad litteram) și se amuză strigându-l pe fereastră sau povestindu-i isprăvile în articole.

Cartea a rezultat din antologarea textelor pe care le postează pe blogul ei de mare audiență, „Trolywood”. Dar cine este Lorena Lupu? Prea multe nu știu. Știu, de pildă, că este frumoasă foc și inteligentă cu draci (Nichita Stănescu ar fi spus „e dată-n Paște de deșteaptă). Că și-a făcut un nume ca actriță, publicistă și scriitoare. (Eu sunt, recunosc, un fan al ei, m-am și gândit să-mi iau numele „Alsacia”, pentru ca atunci când vom fi văzuți împreună, de exemplu la o întâlnire cu publicul, să ni se spună „Alsacia și Lorena”).

Persoane din lumea bună mă trag uneori de mânecă sfătuindu-mă să o evit ca să nu mă compromit. Rezultatul? Le evit pe exact acele persoane. Din fericire, soția mea (care are bun-gust, ca dovadă – s-a măritat cu mine) o prețuiește și o simpatizează pe Lorena Lupu, pentru mobilitatea ei intelectuală și pentru nonformismul autentic.

Totuși, nu știu exact care este identitatea Lorenei Lupu. Ea seamănă cu un personaj enigmatic din memoria mea culturală, scriitoarea Sonia Larian, care, înainte de război, a făcut furori cu excentricitatea ei (frecventa cenaclul „Sburătorul” al lui E. Lovinescu, i-a inspirat o mare dragoste lui Camil Petrescu și nu-i contrazicea prea mult pe cei care insinuau că face spionaj). Nimic din ce-aș afla pe neașteptate despre Lorena Lupu nu m-ar mira. Mi s-ar părea plauzibil ca ea să fie o agentă trimisă în România de serviciile secrete de pe planeta Marte sau să aibă asupra ei bombe pentru aruncarea în aer a prostiei omenești.

Acum doi ani, la un târg de carte, cînd mi-am lansat „Jurnal secret. Serie nouă”, au vorbit despre volumul nou apărut invitații mei Ion Caramitru, Lorena Lupu și Mircea Dinescu. Toți trei au fost magnifici, astfel încât s-a creat impresia că și eu am fost. Singurul element perturbator l-a reprezentat decolteul Lorenei Lupu... dar nu vreau să dezvolt subiectul, ca să nu le enervez pe cititoarele mele fidele (și, bineînțeles, să n-o înfurii pe Lorena Lupu, pregătită să sancționeze drastic orice formă de sexism).

Revin la „Trolywood”. Autoarea scrie despre întâmplările vieții de fiecare zi, ale ei și ale altora, face portretul unor oameni întâlniți în tren sau în metrou, evocă momente din copilărie, se pronunță asupra unor evenimente artistice, denunță furibund ignoranța și ipocrizia, face educație morală cu biciul cuvintelor în mână. Scrie – ce nebunie! – până și despre propriul ei păr pubian. Și totul cu o vervă ieșită din comun, cu o adevărată dezlănțuire a gândirii asociative, care transformă cartea într-un spectacol de inteligență. Găsim în carte și umor, dar era de așteptat să găsim, fiindcă unde există inteligență există și umor. Surprinzător este faptul că totul, chiar și cel mai anost segment de viață, devine, regândit și comentat de Lorena Lupu, interesant. Captivant. Cuceritor. Dacă ar fi cunoscut-o pe Lorena Lupu, doamna Bovary nu s-ar mai fi plictisit cu viața ei alături de Charles.

Ce citat să aleg din carte ca să ilustrez această efervescență care transformă vinul ieftin al vieții de fiecare zi în șampanie? Nu aleg niciunul, pentru că toată cartea ar trebui citată.

Volumul este și o lecție de estetică pentru cei care vor să afle cum se poate face literatură bună folosind (și) limbajul licențios. Deși recurge frecvent la cuvinte ca p... și c..., Lorena Lupu nu devine nicio clipă vulgară. Pentru că, în literatură, vulgare nu sunt niciodată cuvintele, ci textele care rezultă. Poți să faci un text vulgar din cuvinte ca „floricică” sau „fluturaș”, după cum poți să compui un text expresiv, de bun-gust, utilizând blamatele, dar atât de tulburătoarele denumiri populare ale unor părți mai puțin vizibile din corpul nostru.

Există la noi în momentul de față un grup de autoare furioase, utilizatoare ale unui limbaj licențios, care mă acuză că la vârsta mea mă sperie acest limbaj și că de aceea le neg valoarea. Nu-i adevărat. Nu mă sperie deloc cuvintele deocheate, chiar îmi plac. Mă sperie doar lipsa de talent. Dacă talent nu e, nimic nu e. La Lorena Lupu e.

 

Ne puteți urmări și pe Google News