Mircea Cartarescu: "O problema reala, trista situatie a batranilor nostri, devine prilej pentru o mascarada politica stridenta "ca rasul la mormant", cum ar fi spus Eminescu".

Batranii de azi, intre 65 si 85 de ani, provin, in cea mai mare parte, din masa de tarani ai Romaniei „eminamente agricole” din perioada interbelica.

Schimbarea de regim politic din 1948 i-a prins intre varsta de 6 si cea de 26 de ani, copii, adolescenti sau oameni tineri indepartati brutal de la rosturile lor printr-o „intoarcere de brazda” care i-a surprins total nepregatiti intelectual, cultural si moral pentru ceea ce avea sa urmeze.

A fost o generatie adanc traumatizata prin colectivizare, prin transmutarea a milioane de oameni la oras, prin indoctrinarea care i-a facut sa renunte la fundamentul crestin si comunitar al eticii lor si sa imbratiseze, cu „avant revolutionar”, himera comunista.

Trei sferturi din viata si-au trait-o in regim de lagar de munca fortata, in acelasi timp promotori ai noii oranduiri si cele mai mari victime ale ei. Intr-o viata de om, imensa lor majoritate n-a reusit sa agoniseasca nimic peste necesitatile minime ale vietii, asigurate de statul atotputernic si in care s-au increzut orbeste.

Si-au dus viata fara valori si fara nazuinte, ne-au crescut pe noi, copiii lor, cu cheia de gat, intre betoanele blocurilor, si noua rasturnare politica din 1989 i-a gasit din nou nepregatiti intelectual, cultural si moral pentru libertate.

Daca Ceausescu n-ar fi fost executat, nu am nici cea mai mica indoiala ca acesti oameni l-ar fi votat democratic si constitutional inca o data, din complex de vinovatie ca promotori ai comunismului, din masochism moral ca victime ale sale, din frica teribila fata de viitorul in care, lipsiti de initiativa, de individualitate, ajunsi clienti ai statului totalitar, stiau ca n-au nici urma unei sanse.

Dupa 1989, in teribila inflatie a anilor ce-au urmat, fostii tarani, fosti proletari comunisti din sate si orase, si-au pierdut si bruma pe care-o mai aveau si s-au vazut lipiti pamantului. A reaparut spectrul ingrozitor al foamei, care-i mai incercase in anii ‘50 si apoi in anii ‘80. Ce generatie, nenorocita si nefericita in acelasi timp, tavalita-n tarana de toate tavalugurile istoriei...

Nu e deloc de mirare ca ei au format de la-nceput principala tinta a demagogiei politice, caci o masa atat de amorfa, atat de dependenta de conditiile din captivitate (veverita traita in cusca se reintoarce acolo daca este eliberata in padure), nestiind decat sa trudeasca revoltator de neproductiv si in plus indoctrinata adanc si permanent, nu poate avea decat reflexe ultraconservatoare.

Batranii au votat partidele care semanau cel mai mult cu fostul partid comunist, au votat, adica, simbolic, lumea pe care ei o stiau si in care - victorie suprema a vietii lor - reusisera sa supravietuiasca.

Au votat din frica pentru marunta lor viata, din ura fata de noutate si fata de adversarii inchipuiti - partidele „burgheze” impotriva carora fusesera asmutiti timp de cincizeci de ani. Patru milioane dintre ei fusesera membri de partid, probabil tot atatia - informatori ai Securitatii (in fosta R.D.G. acestia au fost o treime din populatia activa). Aveau, prin urmare, destule motive de ingrijorare.

In saptesprezece ani, multi dintre ei au disparut, altii au trecut printr-un chinuitor proces de redobandire a umanitatii pierdute, dar marea majoritate a ramas aceeasi fara speranta masa de manevra pentru cele mai josnice scopuri electorale. Nenumarate telenovele politice s-au jucat avandu-i ca protagonisti „poveri ma onesti”, nenumarate lacrimi de crocodil au curs pentru mizerele lor conditii de viata.

Sa fim bine intelesi: nu am decat compasiune pentru acesti oameni napastuiti de istorie si de metehnele trupului si ale spiritului. Oricum ar fi fost, orice-ar fi facut, ei ne-au crescut si ne-au facut oameni cu eforturi uneori supraomenesti. Le datoram recunostinta si asigurarea unei batraneti lipsite de griji.

Dar va rog sa observati: cu cat un partid este mai corupt si mai venal, cu atat isi aduce aminte mai abitir, la ananghie politica, de nefericitii pensionari. Cu cat un politician si afacerist este mai imbuibat, mai egoist, mai ticalos in toate ale sale, cu atat mai mult striga in favoarea acelorasi nevoiasi.

Melodramele si telenovelele au nume rau intre oamenii cultivati pentru ca ele sunt santaje sentimentale, pentru ca te forteaza sa lacrimezi, cand ar trebui s-o faci din propria ta inima. Cand jocul acesta se joaca in batalia pentru capital electoral, trebuie sa fim siguri ca e un joc cinic, interesat, orientat strict catre cresterea procentelor, si ca n-are nici o legatura cu compasiunea sau cu justitia sociala.

Recenta lege a pensiilor, elaborata de guvernul Tariceanu sustinut de PSD, are mai multe tinte. Este mai intai o masura disperata de stopare a declinului celor doua partide (aliate contra naturii) prin cumpararea celui mai conservator segment al populatiei. Este apoi un sah la presedintele Basescu, caruia i s-a fortat mana pentru promulgarea, impotriva propriei constiinte, a acestei legi.

Pensionarii au fost, de fapt, starniti impotriva presedintelui in felul minerilor de odinioara, Basescu fiind prezentat ca omul care se opune maririi pensiilor. In fine, este o incercare de aplicare a unui program social-democrat, prin care PSD castiga puncte pe seama PNL, caci nu se poate imagina o masura mai straina liberalismului decat cresterile salariale sau ale pensiilor, nejustificate economic.

Iata cum o problema reala, trista situatie a batranilor nostri, devine prilej pentru o mascarada politica stridenta „ca rasul la mormant”, cum ar fi spus Eminescu. Consecintele vor fi inflatia, incetinirea economica, amanarea unor proiecte de modernizare a infrastructurilor etc. Pacaliti inca o data, pensionarii nu vor castiga nimic, dar noi, cu totii, vom pierde destul.