Ne mănâncă de vii sau nu? Sunt periculoase sau doar ciudățenii ale naturii. Că prin filmele SF vezi plante ucigașe care mai că te fugăresc și după ce închizi televizorul. Unele mituri sunt adevărate, dar altele nu

Adela Boieriu este biolog și de 27 de ani are același loc de muncă, la Grădina Botanică „Dimitrie Brândză” a Universității București. Aproape că știe pe dinafară poveste fiecărui firicel de iarbă din ograda unicului loc de muncă din viața sa. „Am lucrat vreo doi ani și la sectoare exterioare dar, în principal, m-am ocupat mai mult de sere, în special de cele cu plante tropicale și ecuatoriale”, povestește specialista care gestionează complexul de sere de expoziție, cele deschise pentru public. Că mai e și așa-numita „Seră Veche” – construită în 1891 după planurile unei sere identice din Liege, Belgia – cu excepția pavilionului „Pădurea Tropicală”, închisă vizitatorilor din 1976, de când a intrat în funcțiune sera cea nouă.

„Cea veche este folosită, în prezent, pentru înmulțirea plantelor scoase la vânzare, pentru tratamente speciale și pentru menținerea în colecție a unor exemplare sensibile și a unicatelor”, graseiază fermecător bioloaga. Ea este cea pe al cărei „inventar” se regăsesc și așa-numitele „plante carnivore”.

Meniul zilei: țânțari, musculițe și gândăcei în suc propriu

Bioloaga ține să puncteze că denumirea corectă a protejatelor sale este aceea de „plante insectivore” și nu „carnivore”. „Toate «insectivorele» sunt spectaculoase, în special pentru copii! Sunt interesante, mai ales pentru copii, pentru că arată și se comportă altfel decât cele normale. Noi suntem obinuiți cu cele care nu se mișcă, stau pe loc și se hrănesc doar cu lumina soarelui și hrana din pămînt. Pe când «insectivorele» sunt împinse de nevoie să se hrănească și cu altceva decît nutrienții din pământ, adică insecte”, îți explică limpede, ca pentru un școlar de clasa a doua, Adela Boieriu. Îți povestește că aceste plante trăiesc, în general, în zone umede, mlăștinoase, neaerisite și sărace în substanțe nutritive și azot. Se amuză: „Ca să trăiască au în «dieta» lor și «suplimente alimentare», adică proteină animală pe care o extrag din gângănii cum ar fi: musculițe, țânțari și gândăcei. Mai rar broscuțe foarte mici și numai la insectivorele mai mari de pe la tropice”.

Execuția „prizonierilor” durează ore-n șir

Distruge, cumva, mitul „carnivorelor” de talie mare: „Plantele insectivore sunt, de regulă, de dimensiuni mici. Capcanele lor nu depășesc 30-40 de centimetri. În general, frunzele lor se transformă în capcane. Unele frunze sunt acopeite de perișori lipicioși care secretă un lichid dulce, atractiv pentru insectele pofticioase care devin astfel captive”. Mai povestește că există și alte metode de „vânătoare”: „La unele frunzele se transformă într-un fel de pâlnie, de țigaretă sau cupă.

Și unele au chiar un «căpăcel» de închidere. Interiorul cupei conține un lichid digestiv care lichefiează și digeră «prizonierii»”. Ce trebuie să se știe, insistă experta, este că doar frunzele devin „închisori” pentru „condamnații la moarte” și nu florile „asasinilor”, în marea majoritate a cazurilor.

Ca mușcatele în ghivece

La Grădina Boranică „Dimitrie Brândză”, a Universității București, există cinci specii de astfel de vietăți: Nepenthes, Pinguicula, Dionaea, Drosera și Sarracenia. Să nu-ți imaginezi că sunt ca-n filmele horror, mari și că aleargă după tine. Sunt niște plăntuțe care șed liniștite în niște ghivece, ca mușcatele din fereastra bunicii. Toate sunt din zone tropicale.

„Și în țara noastră avem astfel de plante, dar el cresc la altitudini mari, în zone mlăștinoase și înalte, muntoase, numite tinoane sau turbării”, vorbește ca din carte Adela Boieriu care mai adaugă că „insectivorele” autohtone n-ar ezista în serele din București pentru că acestea sunt calde – cu temperaturi medii de 22-24 de grade – și nici afară, că clima Capitalei le-ar omorâ repede.

Cum să stresezi o plantă carnivoră

Cea mai interesantă dintre aceste plăntuțe este, de departe, Nephenthes, care își are „capcanele” dezvoltate sub forma unor „urne funerare”. „Copiii încearcă și reușesc să le streseze cît pot de mult. Bagă bețișoare în capcane sau le aruncă insecte mici dar singura dintre ele care are reacții vizibile este Dionaea – care se pronunță fonetic «Dionea», zisă și «Capcana lui Venus»”. Bioloaga explică, în termeni mai tehnici, că „lamina” frunzei are, de o parte și de alta a nervurii principale, niște perișori sensibili la atingere care o reacție rapidă de închidere a frunzelor: „Acționează ca o gură care se închide brusc! Celelate patru n-au mișcări sesizabile imediat. De plidă rularea frunzei la Drosena se produce în mai multe ore, doar că insectele n-au cum să scape din lipiciul gustos și îmbietor secretat de frunze. Sentința de condamnare la moarte e deja dată!”.

Ne-am jucat și noi puțin cu capcanele Dioneei. Pînă ne-a repezit doamna Adela că o stresăm prea tare pe biata plăntuță.

„Carnivorele” noastre: „Roua Cerului” și „Foaia Grasă”

Cele două plante insectivore din România, de dimensiuni mici: Drosera Rotindufolia – zisă popular „Roua Cerului” și Pinguicula Vulgaris – cunoscută sub numele de „Foaia Grasă” seamănă foarte mult cu cele din serele Grădinii Botanice, dar nu sunt aceleași specii.

Adela Boieriu ține să puncteze: „Încerc să le spun copiilor care vin aici speriați că au văzut nu știu ce filme în care plante uriașe aleargă după oameni – și chiar adulților – că, de fapt, realitatea e cu totul alta. Că sunt mici, sunt adaptate să trăiască în medii ostile și nu consumă decît insecte mici în afară de nutrienții pe care îi extrag din sol”. Ne-am speriat degeaba!