O ţară trebuie să aibă un guvern politic. Faptul că în această perioadă de criză am propus o persoană neafiliată politic (şi l-am rugat pe Dacian Cioloş să propună un guvern independent politic) a fost o soluţie pentru o perioadă limitată” – a spus preşedintele Iohannis mai deunăzi.
Preşedintele nostru nu are puncte de vedere foarte personale. E genul „sînt liderul vostru, deci vă urmez!”. Preia şi el ce zice toată lumea la televizor. Te şi întrebi dacă gîndeşte cu capul lui sau cu capetele moderatorilor de talk-show. Punctele lui de vedere sînt o sumă (nu o medie!) între gîndurile dlor Bogdan şi Gîdea. Nu mai am demult o problemă cu faptul că preşedintele Iohannis pare a fi incapabil să producă o analiză sau o soluţie a lui. De data asta, mă frapează în vorbele preşedintelui nostru cuvîntul „criză”. Dacă guvernul Cioloş a fost o soluţie de criză, mă întreb unde a fost criza? Cărei crize i-a răspuns soluţia Cioloş? Dumneavoastră, cititori ai acestor rînduri, vi s-a părut că trecem sau am trecut prin vreo criză şi de-aia am avut nevoie de dl Cioloş?
Să ne amintim. După un şir de enorme greşeli de guvernare, pe fondul emoţiei stîrnite de tragedia de la clubul „Colectiv”, mii de bucureşteni au ieşit în stradă cîteva seri la rind, exasperaţi de politicieni, în general. S-a strigat împotriva tuturor, inclusiv a Patriarhului. Sigur, s-a strigat mai mult împotriva lui Ponta, pentru că el era primministru. Demisia guvernului Ponta nu s-a datorat neapărat momentului “Colectiv”. Toate gogoriţele cu ucrainizarea României, pe care demisia lui Ponta ar fi împiedicat-o, miros a propagandă ieftină – s-o cumpere cine o avea nevoie de ea. Ponta a plecat de la putere pentru că se adunaseră prea multe şi el însuşi devenise, să zic aşa, nesustenabil în scaun: plagiat, urmărit penal, cazul Oprea - Gigină, obstrucţionarea votului în diaspora, misterioasele dispariţii în Turcia, scandalul KazMunai- Gaz, gaşca lui penală, guvernul lui decimat de corupţie (Şova, Fenechiu, Vîlcov ş.a.), dar, mai ales, pentru că românii l-au rejectat categoric la prezidenţialele din 2014. Înainte de a pierde guvernul, vă reamintesc, Ponta a pierdut partidul. Ei bine, acestor lovituri politice – administrate lui Ponta ba de soartă, ba de el însuşi, pentru că opoziţia bleagă stătea în păpuşoi gata oricînd să combine ceva cu pesedeii – li s-a adăugat şi o propaganda deşănţată în susţinerea lui, odioasă prin violarea bunului simţ al oricărui privitor, care a întărîtat aversiunea faţă de el. Adaug şi obrăznicia endemică, dar şi mitomania deja legendară a personajului. Toate acestea l-au dus pe Ponta spre demisie. Unde e criza? Mie, unul, plecarea lui Ponta de la Palatul Victoria nu mi-a dat impresia unei crize. Într-un fel, abia aşa s-a încheiat o criză – una morală, desigur, dar asta nu e treaba politicienilor.
Să ne înţelegem: crizele politice sînt reale doar dacă vin ca urmare a unor crize extra-politice, cum ar fi crizele economice internaţionale sau războaiele sau crizele sociale. Că Ponta a plecat, iar PNL şi PSD erau atît de epuizate şi de înspăimîntate încît nu au fost în stare să producă un guvern, nu înseamnă că am avut vreo criză. Cioloş a venit pentru că politicienii nu au mai putut să-şi facă treaba. Mai exact, după scandările din piaţă le-a fost frică să mai asume ceva. Acuma, dacă prin “guvern politic” preşedintele înţelege un guvern produs de acest sistem politic, de aceste partide, de Dragnea, Ponta, Blaga, Gorghiu şi alţii ca ei, atunci îl rog să se mai gîndească la partea a doua a clişeului pe care l-a rostit, anume că acesta e un guvern de care are nevoie ţara. Nu cred că ţara are nevoie de un guvern dat de aceşti oameni. Că alţii nu avem, că defilăm cu ce avem, da, de acord. Dar nu ne spuneţi că avem nevoie de ei, că ne insultaţi inteligenţa. Sîntem nevoiţi să fim cu ei, nu avem nevoie de ei!
„Criză” - de cîte ori aud acest cuvînt îmi vine în minte replica generalului Quesnot, şeful statului major francez de la începutul anilor ’90. Rugat să definească starea de criză, generalul a răspuns: „Există o criză atunci cînd la Quai d’Orsay se reuneşte celula cu acest nume”. Şi la noi există obiceiul de a răspunde oricărei crize cu o celulă. Dar şi cu un guvern „tehnocrat”, mai nou. Dacă aş fi pus să definesc o criză, aş spune că, la noi, avem criză cînd presa îl convinge pe preşedinte de asta.
Dar n-am de ce să mă mir. În fond, noi sîntem într-o criză „de sistem” ce se întinde, leneşă, peste toată istoria noastră, diagnosticată cu precizie valahă de Nae. Cum, care Nae? Amicul. Ia să auzim ce zice el, prin veac: „Este o criză, care, ascultă-mă pe mine, că dumneavoastră nu ştiţi, care, mă-nţelegi, statul cum a devenit acuma, eu după cum văz ce se petrece, că nu sînt prost, înţeleg şi eu atîta lucru, fiindcă nu mai merge cu sistema asta, care, cînd te gîndeşti, te-apucă groaza monşer, groaza!...” Nu cred că avem vreo nevoie de un guvern politic, după cum zice prezidentul, ci de un guvern care să gestioneze această criză eternă a României. Propun să îl conducă dl Caragiale. Mai technocrat în trebile ţării ca el, nu găsim.
Recomandările noastre
