Marți spre miercuri noaptea, pe la 12 și ceva m-a sunat o televiziune de știri ca să intru în direct pentru a comenta fierberea stradală pricinuită de aprobarea pe șest a Ordonanței privind modificările la Codul Penal și la Codul de procedură Penală.

 N-am intrat în direct.

Și din mai mult motive:

1. Îmi dau seama că asistăm la o bătălie pe viață și pe moarte între Klaus Iohannis, care ține în mînă bulanul numit Abuzurile Binomului și Liviu Dragnea, care vrea să i-l ia.

2. Opinia publică autohtonă se aprinde repede și mai ales se lasă repede manipulată pro sau contra.

3. Pe vremuri am trăit și eu ca tot tînărul cu patimă tulburările politice autohtone. Acum sunt prea bătrîn pentru a mai avea patimi și, cu atît mai puțin, patimi politice.

Marele motiv e însă altul.

Scrisesem cîndva despre radiografia necruțătoare făcută de Caragiale isteriei românești marcate de manifestațiile de stradă, pe vremea lui astfel de expresii ale Voinței populare, vorba Raței mecanice, fiind la mare preț în bătălia politică. Dintr-una din schițele sale dedicate acestei isterii, „Atmosferă încărcată”, învățasem că în astfel de împrejurări, de atmosferă încărcată, e bine să nu te bagi în vorbă. Nici pro, nici contra.

Ca şi în alte texte de-ale lui Caragiale, în Atmosferă încărcată personajul narator e însuşi autorul.

Care autor, cum îi stă bine lui Caragiale, stă într-o berărie.

Dintr-un motiv pe care el se grăbeşte să ni-l explice:

Întîi şi-ntîi pentru că „e zi de sărbătoare, mare repaos duminical“.

Legea repaosului duminical a fost votată la 6 martie 1897, sub guvernul Vasile Lascăr.

Schiţa Atmosferă încărcată a fost publicată în numărul din 10 martie 1900 al ziarului Universul.

Aşadar, ca să mă exprim în termeni şcolăreşti, acţiunea schiţei se petrece între 1897 şi 1900.

Pentru Bucureşti – spune schiţa – nu e însă zi de repaos duminical. E zi de luptă: „E zi de sărbătoare. Pe stradele principale este o mişcare febrilă neobicinuită. Mulţimea circulă cu mare greutate, grupuri se aglomerează la răspîntii, unde discută fierbinte; toată lumea e cuprinsă de nervozitate... Miroase în aer, nu, după expresia clasică, a iarbă de puşcă – din norocire, moravurile poporului nostru sînt mai blînde decît ale altor popoare, mai civilizate chiar – miroase a ... ghiontuială“.

Atmosferă încărcată, cum îi spune Caragiale, tensiunea, cum i-am spus noi, îşi are izvorul într-un fapt concret:

„Dar ce e? De ce fierbe lumea? Se face o manifestaţie populară monstră în contra guvernului, care vrea să treacă prin camere à la vapeur legea pentru înfiinţarea monopolului băuturilor spirtoase! De cînd ne bucurăm de binefacerile regimului parlamentar, n-a trecut această ţară printr-o agitaţie mai grozavă“. Motivul protestului invocat de Caragiale e fictiv în acest caz.

Prozatorul a ales o aşa-zisă Lege de înfiinţarea a monopolului băuturilor spirtoase pentru a potenţa ridicolul patimei politice la nivelul cetăţeanului simplu. Ar putea fi foarte bine și Ordonanța de Urgență pentru modificarea Codurilor. Personajul narator, să-i zicem Personajul Caragiale, se teme să umble pe stradă:

„Drept vă spun: să merg la manifestaţie, n-am curaj, fiindcă am aflat că guvernul este hotărît să reprime cu toată energia mişcarea populară, şi n-am poftă să-mi stric vreun os pentru o simplă curiozitate de gură-cască. Pe stradă să mă plimb, e foarte frig; şi afară de asta, te pomeneşti că mă încurc în vreo discuţie şi-mi capăt beleaua... Cine ştie dacă nemeresc să mă adresez în mulţime cuiva de aceeaşi părere cu mine; şi-n astfel de împrejurări, un om ca mine, care nu înţelege mîndria eroismului civic, trebuie ori să discute cu oameni de aceeaşi părere, ori şi mai bine să n-aibă nici o părere. Dar dacă n-ai nici o părere, în astfel de împrejurări, cînd mai toată lumea are o părere, eşti în primejdie să superi pe oricine are una“.

Caragiale nu e nici contra, nici pentru Legea respectivă.

El preferă să stea la o bere, în aşteptarea ediţiei de seară a „ziarelor politice“, pentru a afla „ce-a fost la manifestaţie“. Nu trece mult şi se petrece următoarea scenă:

„E lume destulă şi-n berărie. Un cunoscut mi se aşează alături.

- Ei! ce zici?

- Ce să zic? răspund eu... Bine.

- Cum bine? Asta e bine?

- De! zic; ştiu şi eu?

- Cum, ştiu şi eu? Dacă dumneata, cetăţean care te pretinzi...

-Ba, zic, mă iartă, nu mă pretinz deloc.

- Nu e vorba că te pretinzi, dar eşti; eşti un om, care va să zică, mai instruit, şi ai datoria, mă-nţelegi; fiindcă, dacă unul ca dumneata stă indiferent şi nu se interesează, atunci să-mi dai voie să-ţi spui...

- Nene, zic eu.

- Ce, nene?... Aoleu! vai de biată ţara asta. O s-ajungă rău, domnule! o sajungă rău!! fiindcă nu mai este patriotism şi totul se vinde, şi sînt oameni, mă-nţelegi, cari ar merita...

Şi omul meu ridică tonul atît de tare, încît toată lumea dimprejur îşi ridică privirile către masa noastră... Eu aplec ochii şi cu tonul foarte blajin:

- Să mă crezi că şi pe mine...

El, ridicînd tonul şi mai sus:

- Ce, şi pe dumneata?... Cînd vine, mănţelegi, un guvern ca bandiţii, fiindcă n-are cine să-l oprească de a lovi în tot ce e mai scump, pentru care nu mai exisă nici o apărare, fiindcă tăcem toţi, şi eu şi dumneata şi dumnealor (arată pe cei de la mesele apropiate) ca nişte laşi, fără nimica sacru, mă-nţelegi! fireşte că are să-şi bată joc de poporul întreg... A! dar nu mai merge! Poţi dumneatale, mănţelegi, să zîmbeşti şi să ridici din umeri, parc-ai fi străin, nu...

- Da nu ridic din umeri, domnule! nu zîmbesc, domnule! mă iartă!

- Ţal! strigă omul meu foarte supărat...

Chelnerul n-aude.

- Ţal!!

- Lasă, zic, plătesc eu...

- Mersi! Las’ că avem şi noi cu ce plăti atîta lucru!... Nu ne-a jupuit pînă acum de tot guvernul bandiţilor dv.!

- Al meu? guvernul meu?

- Las’ că ştim noi... Ţal! surdule!” Lesne de priceput că respectivul face parte din electoratul Opoziţiei, dar mai ales că-şi asumă tot ce spune Opoziţia la momentul respectiv prin ziarele sale. Abia pleacă adeptul Opoziţiei că la masă se aşează un alt cunoscut.

Un adept al Guvernului de astă dată:

„- Ei?

- Ei? repet eu.

- Îţi place ce fac mizerabilii?

- Cari mizerabili?

- Ei, cari mizerabili? derbedeii! bandiţii, cari socotesc că, dacă se strîng douătrei sute, beţi, gata pe scandal... Oameni desperaţi, domnule, cari pentru un pisoi omoară pe tat-său... Dar astă dată li sa- nfundat... Auzi dumneata!... În carne vie are să tragă, în carne vie!

- De, nene! zic eu...

- Dar adicătele, ce poftiţi dv.? adicătele, cum o ieşi o ceată de dalcauci, de haimanale de-ale dv. în uliţă cu reteveiul, guvernul...

- Iartă-mă, zic; înţeleg să combaţi pe haimanale, dar să susţin că sînt ale mele...

- Ce să iert!... Dv., oameni inteligenţi, sînteţi de vină, fiindcă staţi indiferenţi. Ia să fi mers dumneata cu mine şi cu dumnealor toţi (arată pe cei de la celelalte mese dimprejur) să fi mers, ca nişte cetăţeni convinşi, să facem şi noi o manifestaţie... Dar nu! Noi stăm ca blegii în cafenele, şi-n berării, şi-n cluburi, şi lăsăm pe toţi apelpisiţii, cari ard să puie mîna pe slujbuşoare, ca să-şi facă de cap şi să răstoarne sub felurite pretexte...

- Nene, zic, t-ei supăra, nu t-ei supăra, eu în politică nu m-amestec, pentru că...

- Pentru că?

- Pentru că... mi-e frică...

- Frică?... bravo!

Şi omul meu începe să rîză:

- Atunci, dă-mi voie să-ţi spun, adicătele, că eşti o mangafa...

- Sînt funcţionar, domnule...

- Tocmai de-aia, trebuie să aperi guvernul...

- De ce? zic eu, cam plictisit... guvernul n-are altă apărare decît pe un conţopist ca mine?

Omul meu îmi dă cu tifla, se scoală şi pleacă grăbit, fără să-şi plătească halbele, pe cari le-a băut una după alta... Las’ că i le plătesc eu! şi nu-mi pare rău: mai puţin costă două halbe decît crudele-i lecţiuni de civism...“

Pînă acum, Caragiale a ridiculizat nemilos consumatorul de politică. Vine rîndul consumatorului de presă: „Pe cînd deschid gazeta guvernamentală, să mă uit la ultimele informaţiuni asupra scandalului, iată că, intrînd pe uşa din dos, vine la masa mea un domn de vreo treizeci şi cinci de ani şi mai bine, cu o barbă neagră foarte bogată, însoţit de un tinerel ca de vreo paisprezece ani – probabil fiu-său. Amîndoi, tatăl şi fiul, se aşază sans façon la masa mea, şi tatăl, foarte răguşit, îmi zice cu ton de aspră imputare:

- Ce citeşti porcăria asta, domnule?

- Pardon, zic eu...

Dar pînă să-i mai zic ceva tatălui, fiul îmi smulge gazeta, o rupe şi o azvîrle sub picioare...

- Domnilor! vreau să zic eu...

- Ce, domnilor? ţipă băiatul... Credeţi că n-aveţi să plătiţi infamia?...

- Ce infamie, domnule?

- O să vă arătăm noi dv. tutulor, cari vă solidarizaţi cu regimul banditesc...

- Cu regimul monopolurilor! adăogă tatăl.

Înţelegînd că un tată aşa de răguşit n-ar putea fi niciodată pentru monopolul băuturilor spirtoase, zic:

- Mă iertaţi, domnilor, dar... cu cine am, vă rog, onoarea?

- Cu studenţi! strigă băiatul.

- Bine, dumneata se vede... dar tata dumitale...

- Care tată?

- Dumnealui! Şi arăt pe omul cu barbă.

- Nu-i sînt tată, domnule, strigă omul răguşit...

- !?...

- Sîntem camarazi...

- Camarazi! strig eu. Camarazi? şi încep să rîd...

- Domnule! strigă bărbosul, nu-ţi permit să insulţi tinerimea universitară! Eu chem degrabă chelnerul, plătesc iute şi plec, după ce salut frumos pe cei doi tineri camarazi“.

Într-o lume de cetăţeni care trăiesc politica la modul isteric, e riscant să fii indiferent sau, mai bine zis, hotărît să judeci cu capul tău.

E însă imposibil să-ţi formezi o părere şi din lectura gazetelor:

„Dar iată soseşte un băiat cu gazetele. Lumea i le smulge. Iau şi eu două: una guvernamentală şi una opozantă. Sînt om care iubesc adevărul şi fiindcă-l iubesc, ştiu să-l caut. De mult mi-am făcut reţeta cu care, în materie politică, îl poţi obţinea apraope exact. De exemplu, Gazeta opoziţiei zice:

«... la această întrunire a noastră, alergaseră peste 6 000 de cetăţeni, tot ce are capitala mai distins ca profesiuni libere, comercianţi, proprietari şcl. ...»

Gazeta guvernului zice:

«... la această întrunire a lor, d-abia putuseră aduna în silă vreo 300 de destrăbălaţi, derbedei, haimanale...»

Atunci, zic eu, au fost la acea întrunire 3 000 şi ceva de oameni, fel de fel, şi mai aşa şi mai aşa“.

E vreo deosebire între atmosfera isterică din aceste zile și atmosfera încărcată din schița lui Caragiale?