Înlăturarea lor de pe scena vieţii politice nu este urmată însă, cum se spera, de un „dezgheţ”. Dimpotrivă. Secretarul general al partidului comunist din România, Gheorghe Gheorghiu-Dej, autoproclamat peste noapte şi prim-ministru, îşi demonstrează în continuare cu şi mai mult zel stalinismul, pentru a-şi apăra poziţia.

Mulţi scriitori se află în închisori, supuşi unui regim de exterminare. Unul dintre ei, Ion Caraion, avea să povestească mult mai târziu ce i se întâmpla în acel an: „…în 1952 am fost trimis la minele de plumb din Baia Sprie. Ne găseam la sute de metri sub pământ. Aveam 29 de ani şi 38 de kilograme. (…) Aveam în faţa mea barosul cu care trebuia să zdrobim bulgării de rocă nesterilă şi care cântărea 40 de kilograme.”

Acum se pun bazele limbii de lemn. Predomină sintagmele stilului hiperbolic-triumfalist, cu efect halucinogen. Titlurile articolelor din „Scânteia” sună ca un marş de fanfară: „Uriaşa dezvoltare a forţelor de producţie ale Uniunii Sovietice”, „Drumul măreţelor victorii”, „O mare contribuţie la teoria marxism-leninismului”, „O uriaşă contribuţie la tezaurul ştiinţei marxist-leniniste”, „Un uriaş pas înainte pe drumul construirii comunismului în URSS”, „Măreţele perspective ale agriculturii în URSS”, „Marile succese obţinute de oamenii sovietici în cinstea celui deal XIX-lea Congres al PC (b) al URSS”, „Un măreţ exemplu însufleţitor”, „Marea sărbătoare a poporului german”, „Marea sărbătoare a poporului chinez”, „Marile succese ale dictaturii democraţiei populare din China”,„ Un măreţ program al construirii comunismului”, „Un grandios tablou al construcţiei comunismului”.

În această atmosferă se sărbătoreşte împlinirea a 100 de ani de la naşterea lui I. L. Caragiale. Dar ce anume s-ar putea valorifica din Caragiale? El nu „cântă” nimic. Nu proslăveşte clasa muncitoare, nu salută cu anticipaţie, ca un vizionar, „zorii roşii”. Doar ironizează, doar persiflează, doar satirizează. Se pune însă întrebarea pe cine anume incriminează el cu râsul lui caustic. Răspunsul la această întrebare este soluţia problemei „reconsiderării” sale. Caragiale îi critică pe reprezentanţii burghezo-moşierimii, pe duşmanii muncitorilor şi ţăranilor! El nu se amuză pe seama lui Mitică, ci pe seama stilului de viaţă burghez, el vede o comedie nu în parada formelor fără fond, ci în imitarea snoabă a Occidentului. Chestiune de accent. G. Călinescu ţine o conferinţă la sala Dalles, cu tema „Caragiale despre alegerile din trecut în ţara noastră”. Textul conferinţei este publicat cu promptitudine într-o broşură de 40 de pagini, de ESPLA.

La rândul lui, Camil Petrescu radicalizează ideea, în articolul „Realismul operei dramatice a lui Caragiale”, publicat în „Contemporanul”:

„Poporul muncitor îşi recunoaşte în Caragiale un nepreţuit tovarăş de luptă în trecut, împotriva clasei exploatatoare de până ieri. Astăzi ne dăm seama că opera lui a fost una dintre armele de nimicire în lupta împotriva mentalităţii şi procedeelor exploatatoare şi a fost într-adevăr o necruţătoare oglindire critică a realităţii.”

Un tânăr care nu l-a citit încă pe Caragiale, dar citeşte ce scrie despre el Camil Petrescu, îşi poate închipui că autorul seninelor „momente şi schiţe” este un Garibaldi al scrisului românesc din secolul nouăsprezece. Peste 50 de ani, în 2002, în România va lua fiinţă, cu aprobarea Guvernului Adrian Năstase, un comitet de coordonare a manifestărilor dedicate împlinirii a 150 de ani de la naşterea lui I. L. Caragiale. Istoria se repetă! Un asemenea comitet există şi acum, în 1952. Titulatura sa: Comitetul Naţional pentru Sărbătorirea Centenarului lui I. L. Caragiale. Stenograma unei cuvântări rostite de Mihail Sadoveanu la una din şedinţele comitetului este reprodusă fără întârziere în revista „Contemporanul”.

Marele scriitor, întruchipare maiestuoasă a stilului de viaţă burghezo-moşieresc dinaintea instaurării comunismului, susţine şi el că I. L. Caragiale a înfierat burghezo-moşierimea: „În opera lui se oglindeşte mizeria morală a clasei aceleia care trebuia să dispară şi suferinţa poporului exploatat.” Întrucât „Căldură mare” sau „Lanţul slăbiciunilor” nu ilustrează convingător „suferinţa poporului exploatat”, se valorifică pe larg, ca sursă de citate, broşura „1907 din primăvară până în toamnă”.

Interpretarea operei lui Caragiale ca o critică „acerbă” a capitalismului va face carieră. Într-o monografie scrisă de Ion Roman şi publicată în 1964, încă persistă ideea că scriitorul a criticat „moravurile unei societăţi rău alcătuite” şi că din cauza aceasta „a trebuit să suporte grave sancţiuni morale şi chiar materiale”.

În sfârşit, în 1988, se va ajunge la extrema cealaltă. Într-o carte cu titlul „Marea trăncăneală” (schimbat de cenzură într-unul inofensiv, „Eseu despre lumea lui Caragiale”), opera caragialiană este interpretată ca o critică a logocraţiei din timpul… comunismului.

P.S. În articolul de vinerea trecută, dintr-o eroare de transcriere, a fost menționată Sonia Larian în lor de Sorana Gurian. Îi rog pe cititori să mă scuze!