Comunismul şi corporatismul lucrează în Capitală la mai multe capete: cele ale liniilor de metrou.

Contrastele Capitalei se văd cel mai bine la capăt de linie. Ultimele staţii ale metroului bucureştean duc către capitalismul care înfloreşte la Pipera sau către poveştile nostalgice după comunism ale puţinilor muncitori mai vechi ce au rămas pe fostele platforme industriale. La Industriilor, pe platforma Militari, unii muncitori oftează după vremurile de altă dată.

După muzica populară de la clubul muncitorilor, ori cursurile de croitorie pe care le puteai deprinde, ca orice proletar inspirat, în aceeaşi incintă, acum dezafectată, nimeni nu ştie de ce. La IMGB, capăt de linie ce duce către peisajul dezolant al fostei platforme industriale de aici, pătrunde lumina prin ferestrele metroului: este singura staţie în care trenul subteran se târăşte către suprafaţă. Astăzi, la orele la care ies lucrătorii de la muncă, nu mai e furnicarul de altădată.

La Pipera, în schimb, seara nu ai loc de corporatişti: în drumul lor către casă se înghesuie tinerii de la marile companii care şi-au deschis sediile aici. Pipera a devenit simbolul corporatismului în România, al şantierelor şi blocurilor turn pentru birouri, în timp ce alte „capete de linie“ duc către peisaje dezolante, în paragină.

PLATFORMA AZI

Amintiri din Industriilor Undeva după staţia Industriilor, capăt de linie ce duce spre fosta platformă Militari, de la ora 16.00, schimbul doi iese, dar nu-i buluc. Oameni puţini trec în linişte în drum spre metrou ori tramvai. Din vorbele unora renaşte comunismul. În „cabinetul“ portarului Marin, de la întreprinderea URBIS, şi el cândva lucrător „în producţie“, maistrul Alexandru îşi aminteşte cu nostalgie de clubul IREMOAS (fosta denumire a întreprinderii), unde se ofereau lucrătorilor activităţi în timpul liber.

Maistrul explică: era bibliotecă dotată „atât tehnic, cât şi beletristic“, ateliere unde orice proletar, iubitor de petrecere a timpului liber într-un mod educativ şi plăcut, putea să înveţe de la croitorie şi pielărie la muzică. O frumuseţe!, „ca să înveţe şi omul ceva folositor“, zice maistrul. Nostalgie: fotbal şi concerte

Cei doi lucrători îşi amintesc cum seară de seară se încingea câte un fotbal, pe terenul special amenajat pentru muncitori. Cum gemea de viaţă locul. Jucau pe o ladă de bere, după meci, beau „premiul“. A doua zi se trezeau şi iar la muncă, apoi la fotbal, la bere, neapărat în ordinea asta. Se muncea ziua toată, se exporta mult - „cum altfel s-au plătit datoriile externe?“ -, erau şi „facilităţi pentru tineri“, de la apartamente şi excursii la munte, la concursuri de genul „Cel mai bun strungar“, „Cel mai frumos flăcău“ şi „Cea mai frumoasă fată“.

Erau concerte. Era „Ziua URBIS-ului“, erau cursuri de box, era şi o cantină cu „WC-uri, tot ce vrei, încălzire proprie, lăzi frigorifice de intră 200 de oameni în alea şi îngheaţă, plus o crescătorie de porci, tot pentru cantină, şi seră pentru legume“, spune maistrul. Una peste alta, era respect şi libertate, iar maistrul şi portarul nu aveau de ce să se plângă. „Şi acum nu mai e nimica!“, se încheie sec pledoaria trecutului glorios al platformei Militari. Îmbătrânirea platformei

„Ce era aici! Păi, când era ora 16.00, să plece lumea, trebuiau să vină câte patru tramvaie deodată. Iar la metrou, stăteam la rând de ce mulţi eram. Dimineaţa stăteam câte cinci minute până ieşeam!“, îşi aminteşte portarul Marin. Unde s-au dus toţi? Disponibilizări, pensionări, „lucruri din astea“. Cei mai apţi şi familişti au rămas, dar media de vârstă pe platformă e de vreo 40 de ani, după calculele maistrului Alexandru. Cei tineri au plecat. Cică avea vreo 7.500 de oameni doar întreprinderea lor şi acum s-a ajuns la 170. Adaugă că platforma Militari nu a îmbătrânit. Doar că nu mai e deloc.

CE MAI E LA IMGB

„Şoferii se respectau mai mult“ Costică şade liniştit în cabina ifronului polonez pe care lucrează, citeşte un tabloid şi, de la înălţimea scaunului său, poate să ateste cum viaţa la fosta platformă IMGB, unde duce capătul de linie cu acelaşi nume, era una cu forfotă şi mai multă activitate în comunism. „Parcă şi şoferii se respectau mai mult. Dacă rămâneai în drum, nu te lăsau aşa acolo. Se opreau şi te ajutau“, spune omul.

Despre platformă ştie că s-a împărţit în bucăţi şi bucăţele, că erau hectare întregi pe care foia clasa muncitoare. „Şi salariile erau mai bune. Cu 5.000 de lei, cum era atunci, îţi mobilai cu mobilă a-ntâia apartamentul. Asta doar cu un salariu! Acum e un apartament 100.000 de euro. Păi, îţi faci bagajele şi-o tuleşti! Nu vedeţi că la ţară nu mai e nimeni!“, zice Costică. FENOMENUL PIPERA Succesul platformei La staţia Pipera, capăt de linie ce duce tot spre o fostă platformă industrială, se simte însă că se trăieşte şi se fac bani. Seara şi dimineaţa, metroul este înţesat de cei care lucrează pentru firmele ce şi-au ridicat după Revoluţie sedii aici. Felix Pătrăşcanu, unul dintre directorii companiei Fan Courier, cu sediul în Pipera, spune că a văzut, în cei şapte ani de când firma este aici, cum a explodat zona şi pune totul pe seama publicităţii făcute şi a trendului.

„S-a creat situaţia asta de acum, unde totul este aglomerat, probabil printr-un marketing bun şi o atracţie faţă de lacurile de aici, de zona verde“, spune Felix Pătrăşcanu. În plus e vecinătatea „de vină“: Floreasca, Primăverii, Băneasa, „zone mai spălate ale Bucureştiului, cu istorie“. De la sat la aglomeraţie

„Noi am venit aici dintr-o pură întâmplare. Nu avem un sediu al nostru în anii 2000. Firma erupsese ca şi cifră de afaceri şi a trebuit să găsim un sediu“, spune directorul. Pipera nu era una înţesată de trafic şi de corporaţii. Pe atunci mai era în Pipera vechiul sediu al NEI, sediul BCR. „În rest, zona era acaparată de Omar Hayssam, că el era pe aici“, spune Felix Pătrăşcanu. Era pustiu şi întuneric seara, iar „fetele de la firmă îi rugau pe băieţi să le conducă până la metrou“.

Maşinile treceau câte una la un sfert de oră. Iar la metrou bătea vântul. Înainte de Revoluţie, când era Felix Pătrăşcanu student şi IMGB-ul sau Industriilor gemea de oameni, mai vizita uneori o colegă machedoancă ce stătea prin Pipera. „Zona era mai mult un sat! Ne lăsa autobuzul pe aici pe la Dimitrie Pompeiu şi o luam pe jos spre sat. Nişte case, cu oameni un pic peste medie ca bani. Dar atât. În rest, nimic! Era şi aici platformă, dar aici veneau inginerii de la automatizări calculatoare, nu erau cu miile, ca la IMGB“, spune Felix Pătrăşcanu. Pipera e „trendy“

Acum, cei de la firmă se gândesc să părăsească zona. Pentru că s-a aglomerat foarte tare. „Când am venit noi aici, strada asta era liniştită, nu trecea multă lume pe aici. Acum, seara, de la ora 16.00 până pe la 20.00, totul e blocat dintr-un capăt spre celălalt“, spune directorul. Capitalismul înfloreşte în Pipera, iar firmele vin pentru că sunt bani şi e o amplasare bună.

Însă directorul crede că e şi o chestiune legată de faima locului. „Acuma, mai e ceva: este şi trendy să ai head-office-ul în Pipera, e la modă, e cool! Plus că este o investiţie extraordinară. Gândiţi-vă, dacă noi am venit aici şi am dat un preţ mic, acum cred că ajunge la 1.000 de euro pe metru pătrat“, spune Felix Pătrăşcanu.