Criza sanitară ridică numeroase semne de întrebare. Ea dezvăluie o credință din ce în ce mai oarbă în știință, până la punctul în care aceasta ajunge să ia locul puterii politice. Și chiar al medicinei.
Un editorial pentru Causeur al lui Christophe Lemardelé, doctor în istoria religiilor și cercetător în domeniul istoriei antice și al antropoliei religiei.
Nu se mai vorbește despre „științe”, ci despre „Știința”, dovadă că asistăm la o zeificare în curs.
Dat fiind că apariția unui virus contagios în Franța, dar nu mortal pentru marea majoritate a bolnavilor, presupunea luarea unor măsuri sanitare simple și eficiente, s-a vorbit enorm și mai presus de orice despre cercetări, teste clinice și studii de toate felurile.
Puterea executivă, bazându-se pe un consiliu științific numit de urgență, a emis două decrete care nu au mai permis medicilor să administreze un tratament precoce, implicând un antiviral cunoscut (Plaquenil) și un antibiotic banal (Azitromicina), exclusiv pe motivul că acesta nu și-ar fi dovedit eficiența științifică împotriva noului virus.
Experții medicali justificau această decizie pripită și autoritară vorbind despre experimente științifice cu grupuri martor, placebo, studii aleatoare, fără a realiza lipsa lor de decență: nu era vorba decât de a îngriji mai bine niște pacienți cu niște medicamente cunoscute.
Obsesia unei vindecări imediate și totale, combinată cu principiul unei precauții împinse la extrem, a dus la recuzarea rezultatelor observaționale ale IHU (Institutul Clinic Universitar) de boli infecțioase Marsilia, condus de profesorul Didier Raoult, asimilându-le în mod eronat unor teste clinice, cu unicul scop de a invalida tratamentul.
Bolnavul era abandonat și nu îi mai rămânea decât să se „roage” ca sistemul său imunitar să facă față la atacul viral.
În timpul acestei crize, a existat și rolul jucat de profeții-statisticieni - în special britanicul Neil Fergusson - în cercetările știinșifice actuale, deosebit de semnificative în studiul schimbărilor climatice, până la punctul de a stabili diverse scenarii, mai mult sau mai puțin apocaliptice.
O variabilă științifică, totuși de neocolit, pare să fi fost neglijată pentru a înfrunta cu seninătate și mai eficient o epidemie de acest fel, care atinge mai cu seamă persoanele vârstnice: variabila demografică.
Deoarece această criză ține în special de slăbiciunea demografică a țărilor noastre. Să nu se supere președintele Macron, care, la începutul mandatului său, îi mustrase pe studenții burkinezi pentru natalitatea prea mare a țării lor, dar Africa este un continent bine înarmat împotriva acestui tip de maladie, una pesta ala benignă pentru ea: locuitorii săi au un sistem imunitar robust și, mai ales, sunt tineri, în timp ce Europa este din ce în ce mai bătrână.
Explozia demografică a populației mondiale, care a debutat în Europa în secolul XIX și care se va încheia în secolul XXI cu Africa, nu este rezultatul unei sporiri a natalității, ci al unei scăderi a mortalității, în special infantile.
Într-o țară care îmbătrânește, spitalul trebuie gândit în funcție de aceasă evoluție demografică și trebuie întărit. Este o greșeală politică să ignori această dată fundamentală a societății noastre: gripa de Hong Kong din 1969, nu a avut impact în Franța, deoarece era o țară tânără!
Trebuie să devenim conștienți de șocul scăderii demografice care ne așteaptă și pe care doi autori canadieni o descriu în ultima lor carte (John Ibbitson, Darrel Bricker, Planeta goală).
Mortalitatea nu va înceta să crească în țara noastră. Creșterile demografice legate de sporirea speranței de viață vor dispărea și ne vor lăsa cu o rată a natalității mică, chiar dacă mai puțin dezastruoasă ca la vecinii noștri.
Capacitatea noastră de inovație este înlocuită tot mai mult de frica noastră din cauza acestei evoluții implacabile. Vom avea nevoie de imigranți tineri pentru a-i forma în cercetarea în microbiologie și medicală, cum este cazul la clinica din Marsilia, sperând că unii dintre ei vor dori să rămână în Franța, pentru a face carieră și a ne îngriji.
Pentru că tinerii noștri diplomați visează să trăiască în afara lumii reale, informaticieni în Silicon Valley sau finanțiști în City.
Știința, care ar trebui să ne liniștească cu raționalitatea sa, produce în mod paradoxal irațional, ca anumite credințe religioase de odinioară, fluturând spectrul prăbușirii.
Ea devine din ce în ce mai mult un discurs, ocupându-se de politică, de viața în societate și în cele din urmă de morala publică.
„Știința” nu există, există doar științe, și nici una nu trebuie neglijată.
Colapsologia nu este o știință, iar antropocenul nu este decât un concept, mai mult ideologic decât științific.
Cu acest discurs așa-zis științific, ocupându-ne mai mult să prezicem un viitor imediat sau mai îndepărtat, ne complacem în cel mai total pesimism.
Or, avem nevoie de vitalitate în bătrânele noastre țări, nu să-i încuiem în case pe tineri, nu să ne temem pentru copii inoculându-le angoasa noastră legată de sfârșit.
Greta Thunberg, tânără într-o țară îmbătrânită, este mult mai mult o emanație a acestei angoase decât un semn de vitalitate a tinereții occidentale.