Mai apoi, când i-a îndemnat pe magistrații șantajabili să plece și să-i lase „pe cei drepți, demni și curajoși să-și facă treaba în numele adevărului”. Ceva mai târziu, am fost uimit să o aud că a reproșat corpului de judecători din România pasivitate în fața abuzurilor generate de Protocolul SRI-Parchetul General, și a condamnat „rușinea dosarelor încropite de procurori cu pistolul la cingătoare și cătușele atârnate la geam, de supărare că o nevastă oacheșă nu a cedat avansurilor amoroase”. De fiecare dată, tratam spusele magistratului cu rezerve, poate din superficialitate, poate din scepticism. Mi-a risipit însă orice rezervă de precauție, atât de legitimă pe la noi, cu ultima poziție exprimată, în legătură cu Cazul Sorina.

Fiți liniștiți, nu veți citi în continuare nimic despre ceea ce cred eu cu privire la detaliile legate de procedura de adopție desfășurată, despre cum ar trebui aplicată legea în această materie, nu veți auzi din partea mea vreun verdict cu privire la care dintre părți are sau nu are dreptate, fie legal, fie moral, sau care dintre ele ar crește-o și educa-o mai bine pe micuță. Chiar dacă am o părere – îmi permit să am așa ceva, viața m-a așezat în postura de a fi mai mult decât în temă – o voi ține doar pentru mine și cei apropiați mie. Mai mult, sunt convins că locșorul Sorinei în viață va fi unul însorit, oricare ar fi deznodământul tristei sale istorii de început de viață. Nu cred nici că trauma pe care a suferit-o în momentele în care o harpie a tras de ea ca de o plapumă disputată într-un partaj de mahala va fi una de nedepășit. Suflețelul ei delicat va trece peste, așa cum râsul copilăriei alungă usturimile genunchiului julit, iar memoria Sorinei va așeza întâmplarea în sertarul înțepenit, destinat mizeriilor în care oamenii calcă doar pentru că drumurile lor se intersectează uneori cu cele ale scurgerilor către canal. Deci, nimic despre Cazul în sine, ci doar despre ceea a spus un magistrat la aflarea acestei povești desprinse parcă din proza lui Charles Dickens.

Poziția exprimată public de magistratul Adriana Stoicescu este un tulburător semnal de alarmă pentru breaslă, pentru magistrații cu balanța în batistă și cu busola în pioneze, un lucid apel la deschiderea ochilor și trezirea la realitate. Merită citită integral, ba chiar recitită! Mai clar decât atât și mai pe înțelesul tuturor nici că se poate:

„Revolta oamenilor nu are legătură cu actele de procedură, cu percheziția sau executarea silită, cu adopția. Cu textul de lege aplicabil. Nici măcar cu cine are dreptate! Revolta oamenilor are legătură cu comportamentul unui procuror din țărișoara asta, care se poate numi lejer Absurdistan. Oamenii au văzut doar cum cei chemați să apere legea bruschează un copil. Nu au văzut hotărârea judecătorească, mandatul de percheziție sau ordonanța procurorului. Și nici nu îi interesează. Pentru că nu e treaba lor. Pe ei îi interesează ca legea să fie respectată, aplicată cu bună credință și cu decență, cu respectarea demnității umane. Îi interesează să știe că cei chemați să apere legea asta fac. Revolta oamenilor în acest caz nu este un simplu strigăt ci un avertisment. Căci, dacă ne vom crede în continuare mici zeități, călcând peste cadavre ca să ne realizăm „misiunea divină”, existentă doar în căpșorul nostru, vom fi alungați cu pietre din oraș.”

De mai bine de 10 ani, de când în baza Protocoalelor Justiție-SRI, în România a început să opereze din ce în ce mai virulent Gruparea de Criminalitate Organizată „Coldea-Kovesi”, segmente importante ale Justiției s-au depărtat până la desprindere totală de rolul lor atribuit de societate prin lege. Este în primul rând cazul Direcției Naționale Anticorupție și a structurilor sale din teritoriu. Până la intervenția Curții Constituționale care a pus capăt activității ilegale a Binomului DNA-SRI, România a fost practic sub stăpânirea Poliției Politice. Securiștii, împreună cu procurorii DNA, făceau indezirabililor Sistemului dosare penale la comandă, pe bază de probe măsluite.

 În continuare, judecătorii șantajați de aceiași securiști și procurori nu aveau altceva de făcut decât să ignore orice probă în apărare și să transforme rechizitoriile în hotărâri, în baza cărora sumedenie de oameni au fost aruncați în pușcării. În cel mai fericit caz, în dosarele în care nevinovăția celui vânat era mult prea evidentă, pentru liniștea procurorilor DNA și a judecătorilor de drepturi și libertăți, se pronunțau pedepse cu privarea de libertate exact cât să acopere perioada cât victima fusese în stare de arest. Așa cum spuneam, blestemata practică prin care erau aruncați în dosul gratiilor toți cei care nu erau pe placul sau stăteau în calea Statului Paralel, oameni de afaceri, politicieni, patroni de presă, magistrați și funcționari importanți din administrația publică, a fost semnificativ diminuată prin decizia CCR. Înlăturarea din funcții ai comandanților Binomului, generalul SRI Florian Coldea și șefa DNA Laura Codruța Kovesi, a fost și ea de mare importanță în vederea tentativei de resuscitare a Justiției. Reflexele nenorocite însă, au rămas! Teama judecătorilor șantajabili, atitudinea de zei intangibili cu tupeu nelimitat a procurorilor, cooperativele locale în care judecători, procurori, polițiști, securiști și fel de fel de importanți ai locului au cozile înnodate și palmele bătute la cel mai mafiot mod cu putință, toate au dus la perpetuarea comportamentelor consacrate de bolșevicii cekiști, de fasciștii gestapoviști, de gardiștii din Poliția Legionară și de comuniștii securiști ai anilo ’50, la inversarea raporturilor: din oameni ai legii aflați în slujba cetățeanului, procurorii slabi de minte, suflet și carte s-au metamorfozat în belferi cu comportament de stăpâni de sclavi. Ce altceva înseamnă imaginile care i-au oripilat pe români, în care o paukeriță de la Parchetul Curţii de Apel Craiova târâie o gâză de fetiță nițel mai voinică decât un ieduț, ce altceva înseamnă atitudinea șefei celei dintâi, culmea, o altă creatură cu nume de femeie, de părere că ceea ce au văzut românii nu este adevărat, ci sunt niște „imagini manipulate”, dacă nu fapte pentru care orice om întreg se rușinează că aparține speciei umane?

Ei bine, despre astfel de reflexe vorbește judecătorul Adriana Stoicescu, atunci când semnalează grava consecință a Cazului Sorina: decredibilizarea Justiției dincolo de pragul neîncrederii, deteriorarea imaginii ei până la coborârea în subteranele disprețului social, până acolo unde, spune curajosul și lucidul magistrat, „vom fi alungați cu pietre din oraș”. Când spune asta, nu cred că are în vedere sensul strict, acela al izgonirii prin lapidare, ci pe cel figurat: decăderea dintr-un rol superlativ, acela de Stâlp al Cetății.

 Precum un pacient care deprinde din nou mersul, scrisul, cititul și vorbitul, după ce a suferit un accident vascular, mulți procurori și unii judecători trebuie să reînvețe, dacă au știut vreodată, că rolul lor principal este să apere drepturile și libertățile cetățenilor, și că nimic nu este mai grav pentru o societate decât cazul în care ei, anticorpii meniți să vegheze la siguranța cetățeanului, devin celule canceroase care macină organismul social. Cu tot cu copii, așa cum o demonstrează Cazul Sorina!