Sunt ingineri, diplomați sau profesori renumiți și au ajuns la vârsta a treia. Când au venit la căminul de bătrâni, credeau că au încheiat socotelile cu viața. Acum se gândesc doar când vor scrie următoarea carte

Mii de bucureșteni trec zilnic prin fața Căminului pentru Persoane Vârstnice „Nicolae Cajal”, din centrul Capitalei, fără să bănuiască ce se ascunde în clădirea înaltă a fostului Spital Caritas. Dacă riști o întrebare despre Căminul de bătrâni, chiar și cei ce stau în zonă ridică din umeri. Îți spun apoi, privind lung clădirile fostului Caritas: „Parcă un spital era aici, dar nu știu ce e acum”.

Foști „cineva”

La descentralizarea unitatea din 2011, spitalul avea două zoluții: să fie închis sau să se transforme în cămin de bătrâni. A fost aleasă a doua variantă, iar acum adăpostește 80 de oameni ajunși la vârsta senectuții. De cum intri, constați surprins că interiorul seamănă izbitor cu un hotel elegant. Cu holuri înalte, covoare călduroase și camere spațioase.

Ca și la hotel, cei în putere pot să iasă când vor, dar cu bilet de învoire. Stau o zi acasă, apoi se întorc. Au copii la casele lor, dar n-ar mai părăsi niciodată căminul, pentru că aici se simt în siguranță.

Când i-am vizitat, sărbătoreau Ziua Porților Deschise, dar și Ziua recoltei. Unii îmbrăcați la costum, alții ca acasă, se bucurau că la maspă vor servi pastramă și must. Apoi le-a cântat Fuego. Artistul venea pentru a doua oară. Când au auzit acordurile de la „Mamă, așteaptă-mă că vin”, i-au podidit lacrimile. Câteodată, amintirile frumoase sunt dureroase. O parte dintre rezidenți au rămas singuri pe lume. Alții au casă și familie, dar vârsta și bolile i-au făcut să aibă nevoie permanentă de supraveghere medicală. Foști „cineva” în alte timpuri, azilanții de acum nu se complac în a zace cât e ziulica de lungă. Mulți muncesc. Scriu cărţi ştiinţifice sau poezii.

„Mie mi-e rușine doar să mânânc şi să dorm”

În urmă cu zeci de ani, nimic nu mişca în industria textilă fără Alexandru Lebedeu. Fostul inginer, care spune cu modestie că îi plăcea să mai cerceteze câte ceva, a pus pe picioare o industrie care aducea bani frumoşi din export.

Acum are 88 de ani şi scrie poezii. A publicat şi un volum, într-un tiraj mic, doar pentru prieteni şi „colegii care mai trăiesc”. „Am venit din 2013, în august. M-am îmbolnăvit. Am făcut encefalopatie şi nu mai aveam echilibru. Până la 85 de ani am stat în Arad”, povesteşte el.

Domnul Lebedeu nu a fost însurat niciodată şi spune că a lucrat la cunoscuta Fabrică Textila din Arad. De poezii s-a apucat la sfatul unuia dintre prietenii săi, profesor universitar în Iaşi. Rude nu prea are, îl mai vizitează, cam la două luni, o verişoară cu 25 de ani mai mică. L-au surprins însă foştii colegi din perioada în care a fost director la o filatură din Alexandria.

Foștii colegi îl caută și acum

„M-au văzut nişte meşteri de acolo la televizor şi m-au căutat. Acum vin mereu la mine. Dacă eşti cumsecade, oamenii nu te uită”, spune gânditor domnul Lebedeu. „Aici, fiecare are povestea lui....”, adaugă el. La 88 de ani, domnul Lebedeu încă îşi caută activitate. „Mie mi-e ruşine doar să mănânc şi să dorm. Ingineria înseamnă în primul rând creativitate. Şi cât am fost în activitate, mereu am făcut ceva nou. Nu era trecută în fişa postului cercetarea, dar nevoit fiind să meargă maşinile bine am făcut şi cercetare. Îmi menţin şi acum crezul, e jenant să fii un leneş, să nu pui mâna pe o carte, să nu faci ceva. Asta este filosofia mea de viaţă”.

Doar 17 cămine de bătrâni în România

În 2011, urmau să fie închise 67 de spitale. Din ele, 21 s-au transformat în cămine de bătrâni. Acum mai funcţionează doar 17, prea puține pentru pensionarii României. În Căminului „Nicolae Cajal”, seniorii au parte de condiţii decente. Camerele au un pat sau două, e proaspăt zugrăvit, meniul este la alegere, iar medici, asistenţi şi psihologi sunt la dispoziţia lor 24 din 24 de ore. „Managerii care nu reuşesc să supravieţuiască ori nu vor să se instruiască, ori sunt prea mult vânduţi politicului”, spune Maria Cerasela Bechir (foto), directorul Căminului „Nicolae Cajal”. „Populația îmbătrânește, iar pentru mine e chiar tragic şi nu înţeleg de ce statul nu-şi pune întrebarea ce se va întâmpla cu oamenii la vârsta a treia”, adaugă managerul.

Seniorii au tendințe de suicid și depresii

Nu este uşor să te ocupi de un cămin de bătrâni. Mulţi dintre pensionarii de aici au venit cu tendinţe de suicid şi depresii majore. Au fost trataţi şi majoritatea s-au recuperat. „I-aş invita pe politicieni să viziteze măcar o dată asemenea centre. Poate atunci vor conştientiza mai bine ce este de făcut. Nu aici să vină, pentru că aici este prea frumos şi un confort prea mare. Să se ducă în provincie şi vor înţelege că banii trebuie să meargă şi către aceşti oameni”, mai spune Cerasela Bechir.

Anunţul din ziar i-a salvat viaţa

O femeie care se deplasează cu cadrul se apropie încet de noi. Mă ridic să o ajut, dar îmi face semn că se descurcă. O cheamă Drăguț Tudora (foto), are 88 de ani și a ajuns la cămin după o întâmplare tragică. A lucrat 30 de ani în mediul sanitar, la Spitalul Municipal, iar în 2010 a rămas fără familie. „Sora mea a murit, soțul murise mai demult, nepotul meu a vândut casa și a plecat în Australia. Am rămas singură, cu bagajul în stradă. Nu știam unde să mă duc. Și am luat un ziar, iar acolo era un anunț atât de mic, că nici nu-i dădeai importanță. Așa am aflat că se deschide acest cămin. Imediat am venit aici. Doamna directoare a fost atât de drăguță și mi-a dat o cameră singură. Mă simt atât de bine aici... Acum, ei sunt familia mea, parcă nici n-am mai avut alta vreodată”.

A văzut lucruri de neimaginat în Vietnam

Un alt pensionar de vază este Rotaru Barbu, fost diplomat. Acum are 80 de ani, iar în spate o poveste de viaţă ca-n filmele de acţiune. „Sunt aici din 2012. Am familie, dar în urma unui atac cerebral am rămas cu sechele. Am lucrat în înterprindere, apoi în Ministerul de Externe, apoi am fost trecut în Ministerul de Interne”, îşi începe el povestea. Are o familie acasă, o soţie şi doi copii. „Am fost grav, acum mi-am mai revenit. Soţia este bolnavă, are şi ea 78 de ani. Fata s-a căsătorit, are şi un copil şi ca să fie şi pentru mine bine şi pentru ei, am venit aici. Sunt foarte mulţumit. Personalul este bun, nu mai plec de aici. Mă mai duc acasă, o dată, de două ori pe lună. Miam refăcut şi sănătatea”, spune el. Întradevăr, doar un defect de vorbire şi faptul că se mişcă mai greu amintesc de atacul cerebral. Fostul diplomat are o pensie frumuşică, de 2.300 de lei şi a fost ataşat al Ambasadelor României din Egipt, Belgia, Liban şi Vietnam.

FOTO: Rotaru Barbu a fost diplomat

„Am fost detașat în patru țări și în fiecare am stat câte trei ani. Întâi am fost în Egipt. Apoi a urmat o altă pregătire și am fost trimis în Liban. Erau acolo frământări sociale, dar uite că am rezistat. M-au trimis apoi trei ani la Bruxelles. Jumătate de an am primit concediu după Belgia și a urmat misiunea specială din Hanoi, în Vietnam. Tot la ambasadă, tot atașat. Aici a fost mai greu. Am avut probleme cu clima și mâncarea. Ne trimiteau hrană din ţară, că acolo nu puteai mânca. Şi câini găteau, broaşte şi gândacii din ăia care cântă noaptea. Nu m-am îmbolnăvit atunci, dar ani mai târziu a venit accidentul cerebral”, povesteşte domnul Barbu.

Fostul decan Constantin Ispas mai scrie o carte

În Căminului pentru Persoane Vârstnice „Nicolae Cajal”, îşi trăieşte bătrâneţea şi Constantin Ispas, fost decan al Universității Politehnice de după Revoluție și profesor respectat în Franța. Din 2011 a fost scos la pensie, iar acum, la 75 de ani, mulți dintre foștii colegi l-au uitat.

„Mi se pare trist că sunt sunată de facultățile tehnice din Franța, ca să mă întrebe de sănătatea domnului Ispas, dar niciodată profesorii de la Politehnică nu s-au interesat de el”, mărturiseşte Cerasela Bechir, directoarea căminului.

FOTO: Profesorul Constantin Ispas și-a reluat cercetarea

Profesorului Constantin Ispas îi plac mult cifrele şi îmi povesteşte cu exactitate, cu zile şi ani, despre fiecare etapă a vieţii lui.

„Sunt de patru ani, în cămin. Pe 9 martie 2011, Politehnica mi-a spus și de atunci nimeni nu m-a mai căutat”, spune fostul cadru didactic.

În Politehnică, profesorul Ispas a condus Facultatea de Ingineria și Managementul Sistemelor Tehnologice. „Cea mai numeroasă”, se laudă el. În 1996 a fost chemat să predea şi în Fanţa, la Şcoala de Ingineri din Lyon, dar şi la Facultatea Tehnică din Bordeaux. Are zeci de cărţi publicate şi premiul Academiei Române. La 75 de ani, profesorul Constantin Ispas mai scrie o carte, cam a 33-a. „Vă promit că la anul, pe vremea asta, vă voi arăta ce am realizat”, îmi spune, zâmbind.

Când a venit la cămin, Constantin Ispas era foarte bolnav, iar acasă soţia nu avea cum să-l îngrijească. „Cu medicație, m-am mai pus pe picioare. Am un apartament în centru, la Kilometrul 0, unde stă soția mea. Fiica mea a plecat în Marea Britanie, în Scoția. Și-a terminat școlala acolo, a terminat filosofia și s-a căsătorit. Are un serviciu bun în Marea Britanie”, povesteşte seniorul. Până acum câteva luni, soția îl vizita de trei ori pe săptămână. De când s-a îmbolnăvit și ea, vine mai rar. „A păţit ceva la picioare şi merge greu. Nu ştiu cum s-o ajut, poate să merg eu la ea”, spune, îngrijorat bărbatul.

„Am reînceput să visez”  

Îl întreb dacă dorește să se întoarcă acasă. Mă privește lung, și cu o oarecare neliniște. „Nu vreau să mă întorc, că îmi e frică să nu se întoarcă starea de atunci. M-am acomodat foarte bine aici. Mi-am reluat preocupările, am reînceput să visez, să scriu... Soția mi-a spus, odată: «Ce ar fi să vin și eu... »”.

A venit de două ori, dar de fiecare dată artistul îi face să plângă

Paul Surugiu, adică Fuego pe numele său de scenă, a fost invitat pentru a doua oară la căminul de bătrâni. A venit pe gratis și le-a adus cadouri seniorilor. A cântat live şi a stat răbdător de vorbă cu fiecare dintre ei. Artistul spune că a găsit aici oameni spectaculoși, cu povești de viață inspirate parcă din filme și și-a dat seama că bătrânii sunt de fapt mici copii, de care trebuie să ai grijă și pe care e musai să-i prețuiești pentru firele albe, pentru poezia de pe chip și pentru frumusețea inocenței lor. „Sunt onorat ori de câte ori am ocazia să cânt pentru un astfel de public, ca cel de la Căminul de Bătrâni „Nicolae Cajal” din București! Vedeți voi, oamenii aceștia, deși împovărați de ani, sunt o adevărată lecție, sunt un izvor de înțelepciune și un public destul de pretențios. Să știți că bătrânii nu sunt rebuturi pe care trebuie să le aruncăm la gunoi, pentru că la un moment dat și noi ajungem în aceeași situație. Și în felul acesta mi-am adus aminte de bunica mea, de părinții mei, care au făcut atâtea sacrificii pentru a deveni eu ce sunt azi. Bubulina - așa-i spun eu celei care păstrează- n sufletul său imaginile noastre de ani de zile. De asta mă și consider un norocos”, a spus Fuego.

FOTO: Seniorii și-au amintit de tinerețe și de copii