Eu sunt generaţia în blugi. De astă dată însă, pentru prima oară în mai bine de 40 de ani, am fost pus în încurcătură. Era mai complicat. Era simfonic. Cenaclul Flacăra. Simfonic.

Cum să te duci la simfonie, la operă, cum ar veni, în blugi şi adidaşi? Un pic de respect. Dar mai ales, am fost pus în încurcătură de ce-am să fac în timpul spectacolului? O fi voie să cânţi din sală? Nu deranjezi orchestra, rigidă şi sobră în notele de pe partiturile pe care le au muzicienii în faţă, pe stative şi se ţin de ele ca de litera Evangheliei?

Şi dacă-mi vine să fluier? Şi dacă-mi vine să strig la sfârşitul unei melodii care m-a încântat? Lângă mine, puştoaica cu sânge de viperă, din liceu, de care mă îndrăgostisem fără speranţă pentru că ea era frumoasă şi premiantă, vedeta liceului, eu corigent la Matematică şi vajnic client al cursurilor de bere de la Terasa Marinarul, pe malul Dunării, lângă liceu.

Nu mai este chiar puştoaică, dar are un sânge de viperă la fel de proaspăt. Era şi ea încurcată. Cum să se îmbrace? Poate o rochie… Cum dracu’ să te duci în rochie la Cenaclul Flacăra?

Poate în blugi, dar totuşi cu o bluză cu coadă, sau trenă, nu ştiu cum îi spune, care aducea cu un frac. Harpa de pe scenă Dar cea mai grea problemă nu era vestimentaţia, clasică până atunci, blugi şi adidaşi, la toate întâmplările cenaclului. Ci ce-o să se întâmple la spectacol.

Cum să-i spui „te iubesc” pe scorţoase acorduri de operă? „Iubita mea, ţi-am cumpărat un munte, / Am fost la târg, dar nu l-am luat pe bani, / Are păduri, şi râuri şi o punte, / În Vârstă de un milion de ani.” Spune-i asta simfonic, că ea asta aşteaptă de trei ediţii încoace, de când cenaclul s-a redeschis. Să-i spun din nou, ca în liceu, că o iubesc. Poate pe „Corul vânătorilor”, că acolo este vorba despre pădure. Dar nu şi despre dragoste.

Iar Cenaclul Flacăra fără dragoste, fără blugi, adidaşi şi chitară rece, nu există. Simfonic! Ne încurca rău asta. Hai să mergem şi-om vedea. Până să ne mai vină inima la loc, am mai tras o spaimă chiar la debut. Pe scenă, printre scaunele orchestrei filarmonice frumos aliniate, trona o harpă uriaşă. Iar când Andrei Păunescu a intrat pe scenă pentru prima oară, s-a îndreptat direct către ea.

Am fript-o! O să ne cânte la harpă. Abia după ce a trecut pe lângă ea fără să o bage în seamă, ne-a mai venit inima la loc. S-a oprit lângă un stativ plin cu chitare. Andrei rămăsese deal nostru. Doar în câteva rânduri a urmau. Şi era corectat, cu umor, de către dirijorul în frac adevărat, Marius Jinga.

Victor Socaciu a fost pus la grea încercare. Cum poate să sune simfonic „Tropa-trop prin oraş, / încercatul galop / un bătrân şi doi cai / tropa-trop”. Ce au hăţurile şi căruţa cu muzica simfonică? Uite că au. Celebrul cântec, bijuteria folk-ului românesc, a sunat nemaipomenit în acordurile Orchestrei Metropolitane Bucureşti.

Apoi s-a dezlănţuit nebunia. Aveam voie să cântăm, aveam voie să fluierăm, aveam voie să facem ce făceam de fiecare dată la cenaclu. Fără să ne dăm seama, Cenaclul Flacăra devenise o simfonie, o rapsodie în blugi şi nu mai conta că Filarmonica era îmbrăcată în fracuri de ceremonie iar noi, care cum apucaserăm. Hanul lui Manuc Să-l fi văzut pe Mircea Vintilă!

Vă puteţi închipui că nişte fete, cu comportamentul indecent şi un frizer gras şi chel, care cântă melodii de cheflii, ce locuiesc pe Popa Nan, stradă-n spre Hala Traian, sunt de fapt o simfonie? Şi am mai aflat, tot pe acorduri simfonice, că la Hanul lui Manuc, pe vremuri, membrii cenaclului fuseseră daţi afară de responsabil pentru că făceau prea multă gălăgie în cârciumă, iar în hotel stăteau nişte turişti străini, care nu trebuiau deranjaţi.

Asta l-a supărat aşa de tare pe Adrian Păunescu, încât a scris celebra poezie în acea noapte, iar până dimineaţa Mircea Vintilă o pusese pe note. Iar acum, uite, şi simfonic! Apoi am văzut un miracol. Am văzut cum Eternitatea şedea cuminte pe scaun, în mijlocul scenei, în faţa noastră, fără să ne vadă, doar ne auzea. Și urca sprijinită de acordurile simfonice. Geoge Nicolescu. Ce eternitate!

Dar şi ce întrebare grea, actuală şi fără răspuns: „Viaţa noastră, unde e, / Viaţa noastră, ce-aţi făcut cu ea”? Şi a venit și Filarmonica Dan Andrei Aldea, în prim plan cu Doru Stănculescu. În celebrul frac din blugi cu jiletcă portocalie. Tăcere de catedrală. Se auzea nisipul fin cum a oftat. Sala era un altar, la care luna îşi chema lupii. Iar noi nu îndrăzneam nici măcar să murmurăm versurile.

Minculescu şi rock-ul lui îndrăcit Au fost mai bine de şapte ore de spectacol. Cu tinere voci ale folk-ului românesc, cu băieţii de la Universitatea Craiova pe scenă însoţiţi de celebrul imn scris pentru ei de Adrian Păuneascu. Cu Cristi Minculescu şi rock-ul lui îndrăcit. Iar peste tot şi peste toate astea, din Ţara Românească până în Ardeal, din Dobrogea până în Banat, din Bucovina până în Apuseni, vegheate cu blândeţe şi dragoste, trecea păstorul liniştit, chemat deasupra noastră de geniul Gheorghe Zamfir, ca un Iisus ce-i ocroteşte pe români, urmat de un dac cu o căciulă cu trei cute pe frunte, pe care nu o ţine în mână în faţa nimănui. Hai, generaţie în blugi, că neam descurcat şi simfonic!

Te-ar putea interesa și: