Dacă ne plimbăm prin București, putem identifica repede clădirile și statuile, restaurantele și parcurile datând dinaintea instaurării comunismului.

Până și porțile din fier forjat sau capacele de canal, adevărate bijuterii din fontă, se evidențiază imediat ca aparținând vremurilor bune, chiar dacă nu poartă nicio inscripție. Vilele burgheziei noastre de altădată, grațioase și cochete, neasemănătoare între ele, au terase expuse cu larghețe privirilor trecătorilor și sunt înconjurate de garduri scunde. Ele sugerează o bucurie de a trăi și o dorință de a arăta lumii, cu o simpatică mândrie, dovezile reușitei în viață.

Vilele demnitarilor comuniști, masive și sumbre, împrejmuite cu mari plăci de beton armat, opace, te fac să te gândești la dorința locatarilor de a se bucura de bunăstarea lor pe ascuns.

Multora ne este dor de vremurile îndepărtate, neatinse încă de mâzga comunismului. Nu am trăit pe atunci, dar este ca și cum am fi trăit, pentru că le-am păstrat în memoria noastră culturală. Iată că Aurora Nicolau, autoarea volumului „Tainica inimă a Bucurescilor (poveștile Jariștei istorisite de Kera Calița și însoțite de priveliști de altădată și de totdeauna, cvintesența lumii de odinioară, cu fotohisie și parisie)”, ne oferă o călătorie în timp. Exact așa ar putea fi considerată cartea sa: o mașină de călătorit în timp.

Ne urcăm în ea – ceea ce înseamnă că o deschidem la prima pagină − și suntem transportați instantaneu în Bucureștiul de acum o sută cincizeci sau chiar două sute de ani.

​

Ne suim pe Dealul Mitropoliei, de unde putem avea o privire panoramică asupra orașului de atunci, vizităm lăcașuri de cult, cum ar fi Mânăstirea Antim și Biserica Domnească de la Curtea Veche, trecem pe Podul Beilicului (astăzi, Calea Șerban Vodă), „pe unde se preumbla alaiul oricărui domnitor venit de la Stambul”, intrăm și la balul dela Teatrul Național, dat în 1884 cu ocazia vizitei Arhiducelui Rudolf de Habsburg (Eminescu avea pe atunci 34 de ani), ajungem și pe vechea Cale a Calicilor, pe care se află azi celebra „locantă Jariștea” (proprietate a autoarei cărții), vedem Dâmbovița, cu căruțe pline de fructe pe maluri, vizităm hanuri (Hanul Roșu, Hanul Golescu, Hanul Bosel (care organiza „baluri masché”, aducând pe un podium și „orchestra lui Marinică”), vizităm spitale (iată ce scria, printre altele, în regulamenul Spitalului Brâncovenesc:

„Jocul cărților, și orice alt joc de zgomot și gâlceavă, precum și ciubucul este cu totul poprit, nu numai în sălile bolnavilor, ci și prin tinzile și încăperile spitalului cele cu apropiere de săli.”). 

Sunt aduse în prim-plan și personaje pitorești de altădată, printre care simpaticul ziarist Nicolae T. Orășanu, care, sub pseudonime ca Nichipercea sau Sarsailă, a colaborat la reviste satirice de mare succes în a doua jumătate a secolului XIX. Despre el se spune că a dat nume mititeilor, inventați de proprietarul unei taverne, „La trei frunze de viță” (sau „La Iordache”) în care ziaristul avea rezervată mereu masa cu numărul 5 (taverna mai era frecventată și de I. L. Caragiale, George Ranetti și de la un moment dat și de George Enescu). Iată împrejurările:

Se spune că într-o zi, copleșit de mulțimea mușteriilor, Iordache rămâne fără mațele necesare fabricării vestiților cârnați patricieni. Dornic să împlinească poruncile clienților săi, patronul amestecă carnea de oaie cu cea de porc, născocind la repezeală niște cârnați mici, fără înveliș, pe care îi aruncă pe grătarul încins. Izbânda este «pe loc» și de lungă durată. Micii intră în gastronomia românească la loc de cinste.”

Cartea, admirabil ilustrată (o putem considera și carte, și album), este girată nu numai de mine, un biet critic literar, ci și de doi academicieni: Răzvan Theodorescu și Eugen Simion. Cuprinde, de asemenea, texte însoțitoare semnate de cunoscuții Adrian-Silvan Ionescu și Georgeta Filitti. Rolul de consultant de specialitate l-a jucat rafinatul și inventivul om de litere Dan-Silviu Boerescu, ridicat de autoare, în stilul ei caracteristic, la rangul de „logofăt al trebilor dinlăuntru”.

Mai mult decât orice ne încântă însă, în timpul lecturii, farmecul stilului adoptat de Aurora Nicolau, sinteză a limbajului din epoca evocată. Aurora Nicolau cunoaște ca puțini alții această epocă. De altfel, sub pseudonimul Kera Calița, ea își face apariția în fiecare seară în sala mare a restaurantului Jariștea, îmbrăcată în câte o rochie fastuoasă (mereu alta), cu o pălărie sofisticată în cap (din colecția sa de câteva sute) și cu un evantai colorat ca o coadă de păun în mână.

Arată ca o boieroaică de pe vremuri și ține un discurs cu parfum de epocă, spre delectarea celor prezenți. Ceea ce a făcut această doamnă este o performanță: a transformat un restaurant într-o instituție de cultură.

După cum a transformat o carte cu caracter documentar într-una de literatură bună.