Iulian Comănescu vorbește despre cartea dedicată celor mici, prima dintr-o serie de povestiri antrenante și pline de imaginație.
Iulian Comanescu, fost jurnalist, specialist în comunicare, a publicat la Editura Humanitas o carte dedicată copiilor: „Călătorie pe Volta, Planeta Becurilor”. Cartea este prima dintr-un ciclu de lucrări în care se prezintă aventurile în spațiu și timp la care iau patru prieteni: Efrem, Alma, Titi și un Bec vorbitor.
Autorul explică, într-un interviu acordat pentru „Capital”, rolul esențial pe care l-a jucat cartea, atât pentru el cât și pentru copilul său. Într-o perioadă deprimantă, provocată de izolarea impusă în timpul pandemiei. Comănescu vorbește despre părinții care au o carieră solicitantă, dar își pot angrena și ei copiii în jocuri care să privonă din abilitățile lor profesionale.
Ați devenit cunoscut ca jurnalist și blogger, apoi consultant de imagine. De ce o carte pentru copii și de ce tocmai acum?
„Pentru copii” exact fiindcă „acum”, ca să zic așa. Noi am trecut la începutul acestui an printr-o relocare (de la București la Bruxelles) și o izolare, 2 în 1, cum se spune. E bine, fiindcă le-am bifat pe amândouă și gata. Prima izolare ne-o amintim cu toții, a fost mult mai apăsătoare decât ceea ce a urmat, nu neapărat la modul concret, cât pentru că nu știam cum să gestionăm situația. Probabil, și alți workaholici, cum sunt eu pe alocuri, au avut aceeași problemă cu mine: s-au trezit brusc închiși în casă cu copiii și nu au știut ce să facă.
În România, băiatul meu cel mic, Efrem, avea bonă, era toată ziua în Cișmigiu. Aici, a trebuit să inventez niște rutine domestice. Am trecut prin diferite etape, gen bricolaj, desenat împreună, LEGO... La un moment dat a zis că vrea să-i scriu și eu o carte, știe că mă ocup cu scrisul sub diferite forme, așa că m-am conformat. A fost un succes total, instantaneu, i-am citit de câteva zeci de ori toate cele patru povestiri, cei care au copii știu de câte ori le place să li se repete lucruri. Prima povestire, cea cu Planeta Volta, a apărut acum, la Humanitas.
Cartea povestește o călătorie spre Planeta Becurilor, deci o aventură în spațiu. De ce tocmai în spațiu?
Am detaliat în alte locuri de ce, dar există un răspuns foarte simplu: unde poți evada cel mai bine dintr-o izolare care începe la ușa ta, dacă nu în spațiul cosmic? În alte povestiri, evadăm în timp, următoarea e cu Oameni de Neanderthal, Adam și Eva.
Nu e dificil să scrii pentru copii, pe înțelesul lor? Cum v-ați adecvat la ei?
Dacă am o calitate de autor pentru copii, e aceea că am știut exact, dintotdeauna, cum să-i explic un anume lucru lui Efrem, în cuvinte și noțiuni pe înțelesul lui. Dar nu numai eu m-am adecvat la el, cred că l-am adecvat și pe el la mine. Sigur, era interesat de nave spațiale și astronauți, ca orice băiețel de 5 ani. Dar cumva a înțeles că „tata e scriitor” (atâta cât sunt), că e mai bun la asta decât, de pildă, la desenat sau la făcut jucării din cartonul cutiilor în care am cărat cărțile. Am fost și puțin egoist în toată povestea, fiindcă la un moment dat existența mea ajunsese numai treburi casnice și birocratice, de la un cap la altul. Aș fi fost mult mai apăsat fără povestirile astea, m-am răzbunat pe izolare și toate celelalte cu ele, făcând ce știu eu să fac.
Nu sunt handicapat domestic, îmi place să mai gătesc de pildă, am reușit să montez cu un oarecare interes mobila comandată, dar nu cred că am stofă de home daddy până la capăt. S-ar putea ca doza asta de egoism să fie necesară pentru toți părinții aflați în situația mea – scoși dintr-o rutină profesională sau de business solicitantă. La un moment dat trebuie să le arătăm într-un fel sau altul copiilor cine suntem. Iar asta se poate realiza ușor făcând lucrurile pe care le faci de obicei, dar într-o versiune pe înțelesul lor. Izolarea a fost o oportunitate perfectă, vorba clișeului, pentru asta.
În București, mi se părea mereu că nu am suficient timp – și atenție – pentru Efrem, care naviga între grădiniță și bonă. Toată joaca asta de-a scriitorul și publicul pe care am făcut-o cu el ne-a legat foarte tare, dacă e vreun învățământ pentru alți părinți, i-aș încuraja să nu își țină copiii departe de versiunea lor profesională, adultă. Mai ales dacă aceasta e una substanțială, cum îmi închipui că se întâmplă la publicul unei reviste de business ca a Dvs.
Mă gândesc: dacă ești specialist sau specialistă în resurse umane, poți inventa un joc în care angajezi niște jucării de pluș. Dacă faci vânzări sau operațiuni financiare, o casă de marcat de la Ikea e un dispozitiv grozav ca să inițiezi copiii în negocieri. Dacă ai un business de imobiliare, un cartier de Lego e o hartă de joc foarte bună. Și așa mai departe.
Pentru ce interval de vârstă e cartea?
Pentru părinții între 18 și 90 de ani. Glumesc și nu tocmai. Pe mine mă obosește să-i citesc lui Efrem povești pentru copii. Nici când eram mic nu-mi plăceau, când ne punea tovarășa învățătoare să citim „Povești nemuritoare” dădeam bir cu fugiții, deși consumam Alexandre Dumas sau Jules Verne în porții mari. Nu am date certe, dar jur că pe lumea asta există și alți părinți ca mine. Cărora, sper, li se va părea mai interesant sau mai puțin stresant să citească povestirile mele.
Dincolo de asta, e evident că nu am scris un tratat de filozofie sau un manual de fizică, am fost permanent atent să vorbesc despre întâmplări și lucruri care sunt atrăgătoare și familiare – sau posibil de explicat – pentru copii. Cu alte cuvinte, răspunsul-standard la întrebarea Dvs. ar fi „copii de 5-7 ani”. Mi s-a confirmat că povestirea funcționează la nivelul ăsta, atunci când am început să o împart prietenilor cu copii de vârste asemănătoare, într-un fel de focus group, și am avut succes.
E o carte pentru fete sau pentru băieți?
Pentru copii între 5 și 7 ani, cum spuneam. E drept, din moment ce e scrisă de un bărbat și s-a adresat în prima clipă unui băiat, e inevitabil să fie mai „băiețească”, în termeni convenționali. Nu poți scrie decât lucruri deduse într-un anume mod, mai simplu sau mai complicat, din persoana ta și experiența ei, până la urmă. Totuși, are un personaj feminin puternic, pe Alma, cu care cititoarele – le voi zice așa, de fapt mai degrabă ascultătoarele de povești – se pot identifica. Iar ideea că zborurile spațiale ar fi „pentru băieți” e una convențională, cum spuneam.
În 2024 vom avea prima femeie pe Lună, foarte probabil, programul Artemis este avansat. Nu cred că fetițele ar trebui să asculte numai povești în care se mărită la sfârșit. Visul spațial, la care se reduce cartea, e al omenirii, indiferent de sex sau continent. Habar n-am câte femei au urmărit aselenizarea în 1969, dar sunt convins că destule. La mine în familie, cel mai mare fan Neil Armstrong era bunica mea Nia.
E o carte cu personaje inspirate din realitate, dar numele copiilor sunt păstrate. De ce ați ales varianta asta?
N-aș fi avut niciun motiv să nu fac asta, dar am avut câteva s-o fac. „Efrem” și „Alma”, cele două nume de copii reali din poveste, sună bine. Sunt mai speciale, fără a-ți încurca limba. Amalia Enache de la PRO TV, mama Almei, nu a avut absolut nimic împotrivă, ba chiar a fost foarte bucuroasă că fata ei a devenit personaj de carte. În schimb, și pentru Efrem, și pentru Alma în carne și oase, senzația de realism, de makebelieve, a fost mult mai puternică atunci când s-au putut identifica inclusiv prin nume cu personajul. Acum, numele reale se transformă într-un gimmick de marketing. O poveste cu copii reali, ai căror părinți sunt vedete TV sau, în cazul lui Efrem, personalități de Web, ca mama lui, Ana-Maria Caia. Mai e și vizibilitatea mea personală la mijloc, deși e mai nișată și bula mea e formată, cred, din adulți cu mai puține interese parentale.
Dar se spune că nu e tocmai etic să vinzi produse cu copiii.
Cu totul de acord. Atâta doar că nu vorbim de un produs. N-am scris povestirile ca să mă îmbogățesc, veniturile semnificative le generez pe firmă, din cu totul alte lucruri. Dacă seria va avea succes, vor fi niște bani. Însă în România, venituri substanțiale din carte pot obține numai monștrii sacri gen Mircea Cărtărescu sau Gabriel Liiceanu, care vând sute de mii de exemplare. De altfel, nu m-am gândit la bani nicio clipă, la început, am explicat cum am ajuns la povestiri pentru copii. Ca o soluție de familie, personală, apoi ca o soluție pentru alți părinți ca mine și mai am un scop: să educ copiii.
E multă știință în povestiri. Explicată cât mai simplu, pentru copii fără cunoștințe de matematică. Dar ei vor rămâne în mod clar cu ideea că Pământul se învârtește în jurul Soarelui și nu pe dos, că există forțe a căror cauză nu o vezi – sau nu o conștientizezi -, ca aceea gravitațională, că aerul are o consistență și nu e vid, că pe Marte ești mai ușor decât pe Pământ. România e o țară plină de analfabeți funcțional.
Îmi doresc ca povestirile mele să combată prostia și lipsa de informare
Pe termen lung, dacă antivacciniștii sau cei care cred că nu există COVID vor deveni majoritari, această țară va face implozie. Școala instituțională face cât face. Ar trebui să găsim alternative educative neconvenționale. Cum poți explica mecanica Universului mai ușor decât desenând o hartă a lui din cuvinte? Îmi doresc ca povestirile mele să combată prostia și lipsa de informare, nu neapărat din perspectivă atee sau evoluționistă. Povestirea aceasta e despre Univers, altele vor fi despre altceva. Cred că a-ți implica în toată treaba asta copiii e ceva ce le dă o perspectivă despre lucrurile minunate și mari pe care le pot face oamenii. Faptul că participă cu numele lor e o extrapolare firească a jocului.
Iulian Comanescu este antreprenor în sfera comunicării și autor. A publicat două cărți, „Cum să devii un Nimeni - mecanismele notorietății, branduri personale și piața media din România” (2009) și „Mihnea Constantinescu. Omul care a schimbat România fără ca noi să știm” (2019). Are o companie care se ocupă cu consultanță de imagine, conținut sponsorizat, grafică, video și branding din 2006, Comanescu&Partners, după o carieră de jurnalist de peste 15 ani. De la începutul lui 2020, trăiește la Bruxelles, unde și-a definit firma în zona de political intelligence și PR de criză. S-a apucat de scris cărți pentru copii după ce fiul lui, Efrem, a vrut și el o carte a lui, atunci când a văzut „Mihnea Constantinescu...”. La data apariției, Efrem are cinci ani și jumătate.